Exorcismele lui Isus exprimă adevărul profund al evangheliei: vestea cea bună că răul din om este învins. De aceea, evanghelistul Luca pune la începutul activității publice a lui Isus un exorcism, ca un gest programatic, inclus între două menționări ale puterii cuvântului său (vv. 32 și 36). Dacă, pe de o parte, arată reacția noastră la cuvântul său, pe de altă parte arată și primul său rod matur: aducerea la tăcere și alungarea (”taci și ieși!”) răului.

Evanghelia ne face să înțelegem adevărul, și așa destul de evident, că omul nu este liber. Este mai degrabă locuit și, de multe ori, posedat și devastat de rău. Îi ascultă vocea, îl urmează, se ghemuiește și se închide înlăuntrul lui, precum viermele de mătase în coconul său. Are nevoie să fie eliberat pentru a ieși și a zbura la lumină.

Exorcismele reprezintă activitatea principală a lui Isus și dau sensul întregii sale acțiuni: a venit în lume pentru a-l elibera pe om, care este sclavul răului.

Această luptă va culmina pe Sfânta Cruce, în care se vor descătușa împotriva lui Isus toate puterile adverse și în care vor fi învinse, prin moartea sa din iubire. Este lupta continuă a întregii vieți, din ce în ce mai dură și mai intensă; răul, strâns în coarde, reacționează cu toată violența înainte de a pierde. Exorcismul fundamental al vieții creștine este botezul, care ne asociază pentru toată viața luptei și victoriei Crucii.

Însă ce este acest spirit al răului? Încercăm să-l înțelegem din descrierea pe care i-o face Noul Testament. Se manifestă ca ”hoț al Cuvântului” (8,12); chipul său vizibil este idolul bogăției, care seduce (8,14.18-24s; 16,13; Ef 5,5; 1Tm 6,10); intră în inima lui Iuda (22,3); în exorcisme este descris ca cel care îl posedă și îl torturează pe om. Este numit satana, diavol (acuzator, divizor), cel puternic (11,21), cel rău (Mt 13,19), ispititorul (4,2), leul (1Pt 5,8), ucigaș încă de la început, întrucât ”tată al minciunilor” (In 8,44); este principele acestei lumi (In 14,30), are împărăția sa (11,17), poată să spună cu sinceritate ”Totul este în mâinile mele” (4,6). Conform Gen 3, încă de la început i-a sugerat omului o falsă imagine a lui Dumnezeu și astfel l-a făcut să nu-l asculte, să se ascundă de El și să-i fie teamă. 

Astfel, omul, îndepărtându-se de Dumnezeu, se pierde pe sine însuși: se rușinează și își pierde stima de sine, se acoperă și se înstrăinează de sine, de ceilalți și de natură; își falimentează propria viață sacrificând-o idolilor, care îl transformă asemenea lor: mut, orb, surd, fără gust, incapabil să se miște și să se realizeze (cf. Sal 115 = 113B, 4-8).

Din depozitar al gloriei lui Dumnezeu, omul se frânge, se disociază și se fărâmițează în diferiți idoli; este locuit și devastat de către întuneric și ajunge să se identifice cu propriile fărâme, cu legiunea celui rău, care îi face rău (cf. 8,30).

Odată pierdută încrederea în iubirea lui Dumnezeu, omul trebuie să-și poarte singur de grijă. Astfel devine egoist, pentru că este preocupat doar să se salveze pe sine însuși (cf. 23,35.37.39). Tocmai de aceea eșuează în mod lamentabil și ajunge să facă orice rău. Și este vorba despre un rău fără limite, abisal până la infinit, așa cum infinit este Dumnezeul de care omul se îndepărtează.

Acest rău se solidifică, se exteriorizează și se organizează în instituții și rețele malefice, adevărate copiatoare de nedreptate, pentru care omul, după ce le-a construit, devine o simplă rotiță din angrenaj. Fără să le pomenim pe cele rele, să ne gândim doar la instituțiile pozitive, care au tendința de a deveni contrariul a ceea ce, au apărut să fie. Din cauza răului, de care se teme, omul începe să servească acestor instituții, în loc să se servească de ele; să privim de exemplu familia, fabricile, școala, spitalele, capitalul, bunăstarea, casa, orașul, mas media etc. Chiar și Biserica și Statul sunt mereu asediate de această mentalitate. Să ne gândim doar la paradoxul acesta: ceea ce poluează cel mai mult sunt detersivii (ca să nu spunem mai mult!); ceea ce amenință cel mai mult siguranța sunt sistemele de apărare; cei care înșeală cel mai mult fiscul sunt capii finanțelor; în afacerile cele mai insidioase și mai murdare ale societății sunt implicate serviciile secrete. Există unii care au susținut că fără școală ar crește nivelul de cultură, fără medici ar crește nivelul de sănătate publică.  Iar oamenilor politici le place să fie numiți binefăcători, nu pentru ei înșiși, desigur, ci pentru alții (22,25).

Tot acest rău nu este necesar. Este rodul pervertirii inteligenței, stăpânită de frică: în loc de adevăr caută utilul; în loc de bine caută plăcerea; în loc de iubire caută interesul. Asta deoarece, omul, care l-a pierdut pe Dumnezeu simte angoasa propriului nimic. De aceea devorează totul, din dorința de a poseda și de a mânca orice lucru, bun frumos și de dorit (cf. Gen 3,6; 1Gv 2,16). Natura însăși, dar al lui Dumnezeu, dar care a devenit posesie, se rupe de propria origine și murind, face imposibilă viața omului. Ultima consecință a răului este tocmai cel al naturii, ”supusă căderii, nu din voința proprie, ci din voința celui care a supus-o”, adică omul (Rm 8,20). Ea, natura, ”geme și suferă până astăzi durerile unei nașteri” în așteptarea momentului, în care omului îi va fi restituită imaginea de fiu al lui Dumnezeu (Rm 8,22.19). Moartea însăși, fără de păcat, nu ar fi un rău, ci doar trecerea din această viață. Din cauza păcatului moartea înveninează întreaga viață (cf. 1Cor 15,56; Sap 2,24).

Isus a venit să-l elibereze pe om de toate formele răului, personal și social, simplu și structural, moral și natural, până și de moartea însăși. Răul, dintr-o putere cosmică care subjugă este supus responsabilității omului eliberat de Cristos. Acesta, în loc să asculte sfaturile celui rău, poate să asculte de Cuvântul Domnului, care îi re-încredințează, îi redă demnitatea sa de ocrotitor al creației. Isus este Salvatorul, Mântuitorul. Mântuirea nu este un ornament frumos pentru suflet. Este salvarea în întregime a omului, care fără Cristos se pierde și nu se împlinește, în ciuda oricăror pretenții contrare.

Sensul profund al exorcismului este să-l redea pe om lui însuși, și astfel lui Dumnezeu a cărui imagine este, eliberându-l de acel rău, care-l face să-l piardă pe Dumnezeu și, deci, pe sine însuși. Răului, adevărat tiran, temut și hipnotizant, înspăimântător și inevitabil, îi este distrusă trista fatalitate. Omului îi este redată speranța. De acum nu mai acționează doar în vederea ”răului mai mic” ci în vederea ”binelui mai mare”, care este ”mai marea glorie a lui Dumnezeu”; iar gloria lui Dumnezeu este ”omul viu” (Sf. Irineu). Acel rău puternic și subtil, care învăluie și pătrunde umanitatea înveninându-i viața, care înfricoșează și seduce, dispare așa cum tenebrele dispar odată cu răsăritul soarelui.

(Silvano Fausti, Comentariu la Evanghelia lui Luca, Lc 4,31-37)