Tăcerea vorbește și încă cum vorbește!

Tăcerea. Cuvânt clandestin pentru o societate sufocată într-un ritm alienant, într-o cursă stresantă pentru a ieși în evidență, fără de care ai impresia că nu exiști, complice o formă de comunicare mediatică alienantă, invadată de iluzioniști ai nimicului, îmbrăcat de împărat. Astăzi tăcerea înfricoșează. Este confundată cu ”golul”, cu pierderea șansei de a te urca pe locul învingătorului, al celor bogați și puternici.
Se mai poate întâmpla ca tăcerea să scoată la lumină ruinele, pe care atâta zgomot pentru nimic le-a ascuns dintotdeauna, nimicul pe care astăzi se înalță adevărate catedrale. Se vede astfel ruptura, o sfâșiere interioară care te face să simți că te-ai pierdut și că ai nevoie de un Cineva care să umple acel nimic. Această sfâșiere a recunoscut-o, într-o zi, un tânăr al timpurilor noastre, Juri Nervo, care a creat la Torino ”Eremo del silenzio” (Sihăstria tăcerii), în celulele unei vechi închisori abandonate, pe una dintre cele mai traficate artere ale orașului.
”Un loc de detenție obligatorie, transformat într-un loc de detenție voluntară” îl definește el însuși. O istorie frumoasă, aceea a lui Juri, pentru a demonstra că și în orașele noastre scufundate în zgomotul asurzitor, în viețile noastre trăite mereu în grabă, este posibil să întâlnești tăcerea, să conviețuiești cu ea și să descoperi cum îți poate schimba în mod radical viața.
Născut și crescut într-un sat din Piemonte, aproape de Torino, Juri, atunci când intra în vechea Biserică parohială, recunoștea în atmosfera, ușor stătută și demodată, mireasma de demult al unei realități necunoscute care-l făcea să se simtă bine. O chemare care venea din depărtări și care l-a făcut să se mute în marele oraș din apropiere. Aici devine învățător și trăiește o intensă experiență educativă alături de tinerii din Ferante Aporti, o închisoare pentru minori. Se căsătorește cu femeia pe care a cunoscut-o într-un loc de rugăciune, la Taize, pentru care a simțit o puternică reciprocitate și care astăzi împărtășește alegerile sale, nu întotdeauna ușoare.
Până aici normalitatea unei maturizări adulte, sub semnul unei continue căutări interioare care-l face să reziste împotriva curentului și să asculte vocea care-l ajunge de pe tărâmurile sufletului, unde ”locuiește Dumnezeu” așa cum zicea Etty Hillesum. Frecventează facultatea de teologie din Torino și descoperă în închisoare, în cei abandonați, în cei marginalizați pașii lui Isus din Evanghelie. Este cucerit de rugăciunea inimii di Pelerinul rus și este marcat pentru totdeauna de ”Lettere dal deserto” a lui Carlo Carretto, ”o mângâiere care mi-a lăsat înăuntru atâta pace”.
Acesta a fost momentul în care ”sihăstria” l-a chemat. ”Pentru că sihăstria era deja, mă aștepta în celule goale ale temniței abandonate. În timp ce pașii mei răsunau ca niște cuvinte necunoscute, am recunoscut tăcerea, ca o nouă dimensiune a timpului care mă învăluia asemeni unei mantii ocrotitoare, un balsam peste rănile provocate de neliniștea mea interioară. Trebuia să intru în acea tăcere, să o găzduiesc în viața mea, rămânând în același timp în oraș pentru a continua viața mea de educator, angajat în societate, de soț, fericit în căsătorie, de laic care simțea o puternică atracție către o dimensiune religioasă totalizantă”
Ieșind din acele carcere, Juri a înțeles că celulele în care odinioară erau închise, pentru un timp, deținutele acuzate de terorism, puteau acum să primească persoane în căutarea tăcerii, care nu mai locuiește nici în noi nici în afara noastră. Doi ani de muncă manuală dură i-au trebuit pentru a le restructura și pentru a crea prima ”sihăstrie urbană”, care se inspiră dintr-o ”Regulă de viață” creată de Juri, recunoscut de către episcopul diecezei ca Micul frate secular.
Din acel moment tăcerea a devenit habitatul său natural, dar și al multor alte persoane printre care și tineri, care i-au redescoperit forța regenerantă, adăpostindu-se în chiliile sihăstriei.  Juri vorbește despre aceste experiențe într-o carte ”La cella e il silenzio” (Chilia și tăcerea) pe care a scris-o împreună cu Chiara M., în urma unui schimb intens de email-uri. ”Tăcerea vorbește și încă cum vorbește” spune Juri. ”Ne cheamă să ne despuiem de tot ceea ce este inutil și superfluu pentru a ne reculege în noi înșine. Dăruiește o profundă pace interioară, în timp ce ne dăm seama că am uitat bogăția aspectelor simple și esențiale ale vieții, importanța unei strângeri de mână, frumusețea de a privi în ochii celuilalt cu prietenie dezinteresată, plăcerea de a simți mângâierea unei adieri de vânt. Bucuria de a ridica privirea peste cerul întunecat al nopții, pentru a contempla lumina magică a lunii care te aruncă în cosmos”.
Tăcerea, terapie pentru suflet și pentru trup, cere un act inițial de încredere, aceea a ”unui copil care se abandonează pe genunchii mamei pentru a fi mângâiat și a se simți iubit”. În acel act de abandon plin de încredere ne descoperim pe noi înșine. Timpul nu se mai măsoară în secunde, se transformă în timpul inimii care dăruiește iubire, clipa devenind eternitate. Din interiorul vieții începe o adevărată revoluție, care , cu pași lenți și continui conduce către Mister, o prezență afectuoasă și primitoare. Era acolo dintotdeauna așteptându-ne, însă rătăciți într-o existență înțesată de zgomot și distracții, nu l-am aflat niciodată.
Tăcerea devine, astfel, haina (haine de nuntă n.t.) pe care o îmbrăcăm de-a lungul întregii zile, în timp ce suntem la muncă, pe stradă, întâlnindu-i pe ceilalți. Pentru că tăcerea este privirea sufletului care primește, umanizează gesturile și relațiile, umple ”golurile”. Dăruiește fericirea unui fior interior, care este bucuria de a trăi și de a merge, mână de mână cu Isus, al celor mici și marginalizați.

Maria Pia Bonanate (Vita Pastorale 10/2017)