Lumea îmbătrânește dar Mirele nu va întârzia

Duh al lui Dumnezeu, care la începuturile creației pluteai peste abisurile universului și transformai într-un surâs de frumusețe dezordinea buimacă a materiei, coboară încă o dată peste pământ și dă-i freamătul începuturilor.
Atinge cu aripa gloriei tale, această lume care îmbătrânește. Netezește-i ridurile. Leagă-i rănile scrijelite de egoismul nemăsurat al omului. Alină-i cu untdelemnul blândeții arsurile adânci. Redă-i mantia splendorii antice, pe care am sfâșiat-o cu violențele noastre, și revarsă peste trupu-i  vestejit amfore de parfum.
Pătrunde toate lucrurile și cuprinde-le inima. Fă-ne să simțim suferinda-ți prezență în geamătul pădurilor defrișate, în urletul mărilor poluate, în plânsul râurilor secate, în oribila senzație a întinderilor de ciment și de bitum.
Restituie-ne bucuriei Creației. Revarsă-te fără măsură peste toate suferințele noastre. Eliberează-te încă o dată peste bătrâna lume în pericol. Și deșertul în sfârșit va de veni grădină, în grădină va înflori arborele dreptății, iar fructul dreptății va fi pacea.
           
Duhule Sfinte, care îmbrăcai în lumină profeții și aprinde-ai cuvinte de foc pe buzele lor, întoarce-te și vorbește-ne despre speranță. Sfărâmă crusta dependenței noastre de exil. Reaprinde-ne în inimi nostalgia patriei pierdute.
Spulberă temerile noastre. Trezește-ne din complicitatea la rău. Eliberează-ne de trista nepăsare față de exploatarea celor săraci. Ferește-ne de tragedia de a ajunge să recunoaștem în inimile noastre primele focare ale nedreptății și ale violenței.

Dă-ne bucuria să înțelegem că tu nu vorbești doar de la microfoanele Bisericilor noastre. Că nimeni nu poate emite pretenția că te stăpânește. Că, dacă este  adevărat că semințele Cuvântului sunt răspândite peste tot pământul, la fel de adevărat este faptul că gemetele tale se exprimă în lacrimile musulmanilor, dar și adevărurile budiste, în iubirea hindușilor dar și în surâsul idolatrilor, în cuvintele bune ale păgânilor dar și în corectitudinea ateilor.

Duhule Sfinte care ai pătruns sufletul Mariei pentru a ne oferi primul model al modului în care într-o zi aveai să pătrunzi Biserica, și acolo ți-ai stabilit noua locuință, fă-ne capabili de entuziasm.
Dă-ne simțul dăruirii de sine, adică al deschiderii față de lume, care nu este un loc al condamnării, ci scopul ultim al acelei iubiri nestăvilite pentru care Biserica a fost instituită.
Iar dacă trebuie să traversăm oceanul care ne separă de alte culturi și mentalități, suflă Tu în pânzele sufletului nostru, pentru ca desprinzând pârghiile care ne leagă de vechile noastre prejudecăți, să ne anime un nou entuziasm misionar. Iar dacă trebuie să călătorim pe uscat, dă-ne aripi la picioare, pentru ca, asemenea Mariei, să ajungem în grabă în cetate. Cetatea pământească pe care tu o iubești cu atâta ardoare, care nu este refugiul celor condamnați, ci a acelora alături de care să învățăm să suferim pentru a duce la împlinire opera răscumpărării.

Duh al lui Dumnezeu, care la râul Iordan ai coborât în plinătate peste Cristos și l-ai proclamat Mesia, vino și peste acest popor sacerdotal adunat în fața ta. Împodobește-l cu veșmântul harului. Consacră-l prin ungerea sfântă și trimite-l ”să ducă vestea cea bună celor săraci, să vindece rănile inimilor sfâșiate, să proclame libertatea sclavilor, eliberarea prizonierilor, și să anunțe anul de îndurare al Domnului” (cfr. Lc 4,18-19).
Dacă Cristos a folosit aceste cuvinte ale profetului Isaia în sinagoga din Nazaret pentru a se prezenta pe sine și mesajul său, înseamnă că și Biserica trebuie să se facă solidară cu cei suferinzi, cu cei săraci, cu cei oprimați, cu cei slabi, cu cei înfometați, și cu toate victimele violenței.
Fă-ne să înțelegem că cei săraci sunt poarta de intrare prin care tu, Duh al lui Dumnezeu, te reverși asupra realității umane și o recreezi.
Ferește, te rugăm, Mireasa ta de sacrilegiul de a crede că alegerea celor ultimi, ar fi doar un opțional, și nu rana lui Cristos prin care forța lui Dumnezeu pătrunde în lume și începe opera de mântuire.

Duhule Sfinte, darul lui Cristos murind pe Cruce, fă ca Biserica să demonstreze cu curaj faptul că te-a moștenit cu adevărat. Țintuiește-o la picioarele tuturor crucilor, acelor singuri sau a popoarelor. Inspir-i cuvinte și tăcere potrivite, pentru ca să știe să dea sens durerii oamenilor. Astfel ca fiecare sărac să înţeleagă că lacrimile sale nu curg în zadar şi să repete cu psalmistul: „Lacrimile mele, au ajuns la tine Doamne” (Ps 65,9)
Fă-o protagonista neobosită a coborârilor de pe cruce, pentru ca corpurile rănite ale suferinzilor să găsească mângâiere pe genunchii ei de mamă. În acele momente pune-i pe buze cântece de speranţă.
Şi fă-o să nu se ruşineze niciodată de Cruce, ci să privească mereu spre dânsa ca spre antena navei sale, ale cărei pânze le umfli Tu şi o împingi cu încrede spre larg.

Duh al Rusaliilor, trezeşte în noi vechea misiune a profeţilor. Fărâmă sigiliul de pe buzele noastre, înţepenite de prudenţe omeneşti. Fă să curgă în venele noastre dispreţul faţă de orice fel de compromis. Şi dă-ne dezgust pentru linguşirea celor care deţin puterea.
Fereşte-ne de ambiguitate. Dă-ne harul să ne fie silă de păcatele noastre. Pune sigilul autenticităţii tale pe mărturiile noastre. Fă-ne să ne fie ruşine de cuvintele noastre, dacă ele nu se verifică în faptele noastre.

Sfarmă lacătele cenacolelor noaste. Ajută-ne să întrezărim licărirea flăcărilor tale în procesele de purificare care se întâmplă în toate colţurile pământului. Deschide-ne încrederii ecumenice. Şi fă ca în toţi oamenii de bună voinţă să descoperim urmele trecerii tale.

Duh al Domnului, darul celui Înviat apostolilor din Cenacol, aprinde pasiunea în viaţa preoţilor tăi. Întrepătrunde cu prietenii mature singurătatea lor. Fă-i să iubească pământul, şi fă-i îndurători cu toate slăbiciunile sale.
Mângâie-i cu recunoştinţă din partea oamenilor şi cu untdelemnul comuniunii fraterne. Refă-i în ostenelile lor, pentru ca să nu găsească un alt sprijin mai dulce, decât umerii Maestrului. Eliberează-i de teama că nu vor reuşi.
Ochii lor să lucească chemarea transparenţei divine. Inima lor să freamăte curaj şi gingăşie. Mâinile lor să lase crisma pe tot ce ating.
Fă ca trupurile lor să strălucească de bucurie. Îmbracă-i cu veşmântul de nuntă. Încinge-i cu centuri de lumină.
Pentru că, pentru ei şi pentru toţi, Mirele nu va întârzia!
(Non c’e fedeltà senza rischio, 156-158)



Avem nevoie de Paște


Avem nevoie ca Domnul să treacă prin adâncul ființei noastre și să ne scoată din ”dospeală”, din aluatul corupt al umanității noastre plămădit cu germenii putrezi ai lumii….
Cristos ”trece” prin aluatul vieții noastre, ale cărui ingrediente de bază sunt iubirea, suferința și moartea. Restul e doar colorant artificial. Cristos, trece, nu se oprește, nu se scufundă, nu se corupe … trece și ne arată o altă viață, ni se arată într-un alt fel de viață!

Cele trei zile ale paștelui, din Joia Sfântă până în Duminica Învierii, reprezintă toți atâția pași pe care Domnul îi face în viața noastră dar și toți atâția pași pe care noi îi facem împreună cu El. ” Să-l mâncaţi astfel: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână. Să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştele, adică trecerea Domnului.” (Ex 12,11).

Primul pas îl facem în Joia Sfântă, celebrând amintirea iubirii de ”până la sfârșit” a lui Cristos care se face pâine pentru a coborî în adâncul ființei noastre. În joia Sfântă ne oprim și privim încă odată iubirea, iubirea adevărată care se coboară la picioarele lui Iuda, la picioarele fiecăruia dintre noi, pentru a unge ”ușorii de sus și pragul casei” vieților noastre. Iubirea lui Cristos vrem să devină semnul care deosebește viața și familiile noastre în mijlocul unui neam corupt, a unei umanități care stă sub amenințarea îngerului nimicirii. Iubirea lui Cristos se face sânge în agonia grădinii Ghetsemani iar noi în rugăciune și meditație culegem prețioase momente de tăcere și de simțire sufletească, picături de har, de nard curat peste lutul secat al sufletului, uscat de pârjolul patimilor și al simțurilor dezlănțuite.


Sărbătoarea Paştelui începe în Joia Sfântă şi continuă ca o unică  celebrare până la binecuvântarea finală din noaptea Învierii. Al doilea pas al „trecerii Domnului” îl facem în timpul celebrării Patimilor din Vinerea Sfântă. În Vinerea Sfântă ne oprim şi privim la suferinţa Mântuitorului, o suferinţă care nu este doar o pasivă resemnare sub jugul răutăţii oamenilor, al istoriei şi al naturii ci este o lecţie, o ultimă şi supremă învăţătură a celui care a venit să ne fie „cale, adevăr şi viaţă”. Cristos „a învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit”. Pe drumul Crucii Domnul a dat examenul final pe care l-a pregătit în toată viaţa sa pământească: „nu voia mea, ci a ta să se facă” (Lc 22, 42).
Noi creştinii ne dorim ca drumul crucii să treacă şi prin suferinţele noastre. Copleşiţi de multe ori de tot felul de necazuri ne revoltăm, ne împotrivim cu orice mijloc oricărei forme de durere fizică sau morală și cu toate acestea ajungem să fim striviți de ea. Cu cât fugim mai mult cu atât o provocăm mai tare. Omenirea cu cât progresează în încercarea de a elimina orice formă de durere și de rău, cu atât creează situații tot mai dramatice de nedreptate și de dezastre ecologice și economice.

În Vinerea Sfântă ne oprim și privim până la capăt. Existența suferinței și a răului nu este un semn al neputinței lui Dumnezeu sau al indiferenței sale. Existența suferinței este o lecție, cea mai importantă pentru om și pentru omenire. Lecția ascultării. Înțelepții deșertului spun că pentru a ajuta un palmier fragil trebuie să îi pui o piatră deasupra. Această piatră grea îl va obligă să-și înfigă și mai mult rădăcinile în nisip pentru a ajunge la terenul fertil din profunzime. Greutatea pe care o simțim de atâtea ori în viață, ar trebui să ne facă să căutăm și mai adânc în inima și în ființa noastră pentru ca acolo să ”auzim și să ascultăm glasul Tatălui”. Îmbrățișând și sărutând lemnul sfânt al Crucii ne lăsăm conduși de Cristos, pe drumul Paștelui către Tatăl.

Se lasă liniștea în Bisericile și în gândurile noastre. E Sâmbăta Sfântă. Pentru cei mai mulți e timp agitat de pregătirile pentru bunătățile de Paști. Sunt necesare. Dar un colț al inimii și al minții se pregătește să facă și ultimul pas: Cristos a murit cu adevărat. Moartea și-a spus încă o dată ultimul cuvânt, așa cum de multe ori îl spune în atâtea momente ale vieții noastre: moartea celor dragi, angoasa propriei morți,  trecerea nestăvilită a timpului care îngroapă în uitare atâtea și atâtea momente frumoase ale vieții. Purtăm cu noi, distrați de prea-multele preocupări ale sărbătorii, o întrebare care macină și ultimele limanuri ale neliniștii noastre: De ce moartea? De ce și Dumnezeu a trebuit să moară? De ce ne rănește atât de dureroasa neputință a limitelor care strivesc elenul nestăvilit al sufletului?

Întrebări grele, ultime, imense precum și piatra rostogolită peste mormântul Mântuitorului. Ori de câte ori le înfruntăm singuri ne simțim neputincioși, gata să ne lăsăm furați de amăgirea aparențelor, de iluzia că totul este doar efemer și că ar trebui doar să gustăm clipa fără să bem până la capăt potirul amar al adâncimilor gândurilor și trăirilor inimii.
Și totuși în această noapte picioarele multora se îndreaptă încă odată către El. Către Biserica în care ne-a vorbit de atâtea ori. În care Cuvântul Său ne-a oferit atâta mângâiere, atingerea sa ne-a adus atâta alinare, prezența sa ne-a umplut de atâta bucurie spirituală.

Este ultimul pas al tridiumului Pascal și este și cel mai greu. Putem și vrem să trecem la iubirea jertfelnică, putem să vrem să trecem prin suferința care ne apropie de Domnul, am vrea…. dar vom putea oare să trecem vreodată dincolo de moartea și nimicul care pare să înghită o lume tot mai disperată să trăiască doar aici și doar acum? În tradiția spaniolă se spune că singura creatură care a rămas să vegheze aproape de mormântului lui Cristos este o bufniță … cu siguranță pentru că doar privirea ei agilă a scrutat noaptea și a început să vadă…

În noaptea adâncă a vigiliei pascale singura noastră șansă este să devenim asemenea bufnițelor, să deschidem larg ochii sufletului și să scrutăm în obscuritatea semnelor care ne vor trece din întunericul îndoielii la lumina tainică a credinței. Suntem aici nu doar pentru a lua lumină ci pentru a face ca lumină să se aprindă, să explodeze în adâncurile tulburi ale naturii noastre.

Celebrăm binecuvântarea focului și privind în profunzimea gestului înțelegem că natura materială nu rămâne inertă, că deși moartă ea se transformă, că se consumă și devine căldură și lumină. Înțelegem că natura noastră materială nu este limita ultimă în care se frânge neputincios sufletul ci poate și trebuie să devină combustibil pentru lumina și căldura care ne vin din interior, de la Dumnezeu.

În bătaia vântului de afară însă, lumina este firavă și stă să se stingă și de aceea trebuie dusă imediat în Biserică, la adăpost. În  mijlocul lumii învolburată de vânturi potrivnice lumina și căldura sufletului este firavă și se stinge atât de ușor și de aceea avem nevoie de Biserică care să ne ocrotească și în care împărțind-o cu cei de lângă noi o facem să strălucească tot mai intens, pentru a ne învălui în cele din urmă cu nuanțele sale aurii. Și lumina devine cântare, devine tresăltarea de bucurie a Preconiului Pascal.

Însă celebrarea nu poate și nu trebuie să consume doar într-o emoție, oricât de intensă ar fi ea. Lumânările se sting pentru a lăsa loc Cuvântului, adevărata lumină după care tânjește făptura noastră: “Făclie pentru paşii mei e cuvântul tău şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105). Lecturile sfinte ne conduc de-a lungul negurilor istoriei, pentru a descoperi că din cenușa timpului care trece Domnul plăsmuiește eternitatea, că pe făgașul unor istorii care s-au consumat în timp, Domnul a plămădit o cale care conduce dincolo… spre veșnicie. Și cu cât s-a îndărătnicit omul și s-a tras înapoi cu atât a îndrăznit mai mult Dumnezeu și s-a apropiat mai mult de el până când din piepturile tuturor a izbucnit ”Cristos a înviat”…. căci tot ceea ce atingem noi se face moarte, dar Domnul transformă moartea în nemurire:
Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr s-a revelat.
Isus e-n noi, lumină si iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Exista Dumnezeu! Ce minunat! (Costache Ioanid)

”De ce îl căutați pe cel viu, printre cei morți?” De ce căutăm Iubirea, frumusețea și farmecul ei în egoism și în individualism? De ce căutăm bucuria doar în fuga de durere și de suferință, în plăcerile simțurilor și în superficialitatea senzațiilor? De ce ne e frică de moarte și de timpul care trece inexorabil luând cu sine puținele noastre certitudini?

Există unii oameni care privind lucrurile așa cum sunt se întreabă: de ce? Eu visez lucruri care nu au mai fost niciodată și mă întreb: de ce nu? (G. B. Shaw)
Eu vă doresc un Paște Binecuvântat iar trecerea Domnului să rodească în inimile noastre germeni de speranță și de viață nouă în Domnul!
Pr. Bogdan Herciu


Despre post și sobrietate

A mânca înseamnă a alimenta viața, a posti înseamnă a o pierde.
Postul are multe aspecte: privește relația cu ceilalți, cu Dumnezeu, cu lucrurile și cu sine însuși.În legătura cu ceilalți, postul înseamnă acea limitare a propriei vieți – cerută de prezența lor – limită care, odată acceptată devine principiu de relație, de comunicare și comuniune.

În legătură cu Dumnezeu, postul reprezintă rugăciunea trupului. Înseamnă acceptarea simbolică a faptului că viața proprie nu este absolută, și cu atât mai puțin mâncarea care o întreține, ci numai Dumnezeu însuși și Cuvântul său.

În legătură cu lucrurile, postul este o corecție necesară a poftei dezordonate de a le poseda. Lucrurile pot să fie sau să nu fie. Ele trebuie primite ca mijloc pentru a intra în relație cu ceilalți și cu Dumnezeu, și nu ca pe un fetiș, ca pe un scop în sine.

În legătură cu sine însuși, postul duce către un raport corect cu propria viață și cu propria moarte. A posti înseamnă a accepta că tot ceea ce ești este un dar al lui Dumnezeu. Înseamnă a accepta propriile limite ca loc de comuniune cu El, principiul și scopul a toate.
Postul este necesar pentru a ne educa la ”sobrietate”, care înseamnă a ne folosi de lucruri doar atât cât sunt utile pentru a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Tot ceea ce nu folosește acestui scop duce la invidie, la ură și la moarte.

În societatea consumistă de astăzi, care transformă persoana într-un burete care absoarbe totul prin cele cinci simțuri ale sale, postul capătă o importanță vitală. Alături de sobrietate în mâncare, este necesară sobrietatea mirosului, a pipăitului, a privirii, a auzului și mai ales sobrietatea imaginației. Fantezia, imaginația a devenit un fel de ”simț al virtualului” care le întrece pe toate celelalte.

Simțurile sunt ca niște ”guri nesătule”, în căutare de satisfacere continuă. Pentru animale simțurile slujesc instinctului de conservare și sunt determinate de acesta; pentru om care este ”specie divină” (este de natură spirituală) simțurile slujesc comuniunii cu ceilalți și nu sunt determinate de instinct. Ele manifestă o foame infinită și se vor sătura doar cu hrana pentru care sunt făcute: ceilalți și Dumnezeu. (Sensul vieții noastre nu constă numai în perpetuarea speciei ci în realizarea deplină a iubirii, în comuniune cu ceilalți și cu Dumnezeu).

Hedonismul anihilează această funcție superioară, reducând simțurile la căutarea de senzații, din ce în ce mai tari. Postul simțurilor reprezintă antidotul, care regenerează calitatea spirituală a simțurilor. Nu ating și nu gust orice, nu ascult și nu privesc orice, împins doar de pofta de a mă umple de senzații. Aleg să ating, să gust, să ascult și să văd doar ceea ce mă poate ajuta să-l iubesc pe celălalt.

Alături de sobrietatea simțurilor este necesară și acea sobrietate mult mai dificilă a minții și a inimii, pentru a nu cădea în estetism și în narcisism, consecințele unui intelect și ale unei voințe, care în loc să se deschidă către ceilalți se închid în ele însele. Mai ales aceste facultăți superioare ne sunt oferite pentru a-l întâlni pe celălalt. De aceea, nu mă interesează și nu caut să înțeleg și să vreau totul, ci numai ceea ce mă apropie de celălalt.

Omul ori învață să fie stăpân peste propriile simțuri și facultăți, ordonându-le către scopul ultim, ori devine sclavul apetitului lor nesătul. Stimularea plăcerilor de orice fel, acționează ca un drog, răpindu-i libertatea, constrângându-l să facă ceea ce nu trebuie și nici măcar nu vrea, și care nu-l va împlini niciodată.

Societatea noastră consumistă, cu marea sa capacitate de sugestie, duce la desăvârșire ispita originară: sclavia plăcerilor aparente, prezentând ca ”bun de mâncat, plăcut ochilor și de dorit” (Gen 3,6) ceea ce în realitate nu este. Postul trăit ca un efort de a atinge sobrietatea tuturor simțurilor, ne eliberează de idolul plăcerilor aparente, care promite sațietate dar de fapt alimentează și mai mult foamea, și ne permite să ne folosim de toate fără a ne lăsa folosiți.

Însă postul poate să devină o manifestare a delirului de atotputernicie distructivă, ca în cazul anorexiei. Bulimia și anorexia ascund aceeași față obscură: absolutizarea mâncării și a trupului. (Există însă o bulimie și o anorexie intelectuală și spirituală). Anorexia și bulimia tind să coincidă în căutarea dietelor hipocalorice, în care vrei să mănânci fără a mânca, pentru a te putea umple la infinit de nimic! Carnea fără proteină, laptele fără grăsime, dulcele fără zahăr, pastele fără amidon – căutând să fie cât mai ”fără”, căutând pura aparență – sunt noii idoli, care îi fac asemenea lor pe cei care-i adoră (Ps 115,8).

O așa de mare foame, nu este foamea de pâine ci de viață. Nu de hrană ci de afecțiune. Omul trăiește doar din iubirea pe care o primește, din cuvântul care aduce comuniune cu ceilalți. O societate fără iubire și fără cuvinte, fără mamă și fără tată, va fi mereu anorexică și bulimică.
Omul este un sac gol și fără fund: nimic nu-l va putea umple decât numai capacitatea de a găsi și de a citi Infinitul în toate și în fiecare dintre lucrurile finite.
Silvano Fausti, Una comunita legge il Vangelo di Matteo, Mt 6,16.


Adventul, timp al speranței

Fiecare timp, în anul liturgic al Bisericii, are specificul său. Timpul Paștelui este timpul bucuriei pentru victoria lui Cristos. Timpul Postului Mare este timpul penitenței și al efortului interior de convertire, pentru a te apropia mai mult de Cristos. Timpul Adventului este pentru creștini timpul în care meditează și cunosc mai adânc promisiunea pe care Cristos a făcut-o Bisericii, că va rămâne mereu cu noi. Adventul este timpul de pregătire pentru aproprierea de acela care este ”Emanuel”, este timpul împlinirii făgăduințelor lui Dumnezeu.

Adventul este, înainte de toate, un timp al speranței. Acea speranță care este virtute, adică putere interioară care întărește sufletul, care-l susține și-l întărește pe om. În Advent căutăm să redescoperim și să reaprindem focul speranței.

Câte momente de descurajare, câte slăbiciuni, câte deziluzii și câte situații în care am abandonat lupta spirituală, interioară, în viața de zi cu zi! Toate acestea se întâmplă pentru că am pierdut speranța. Lipsa speranței este consecința lipsei încrederii, care este, pe de altă parte, rezultatul pierderii perspectivelor de viitor, care ajung, în cele din urmă, să-l facă pe om să se închidă în el însuși și să nu mai privească spre Dumnezeu. Să nu-și mai ridice ”privirea spre ceruri”.

În speranța creștină sunt două aspecte importante, pe care trebuie să le descoperim în timpul Adventului. Mai întâi: speranța este dinamică. Speranța stimulează, pentru că este asemenea aceluia care întrevede destinația și nu se mai gândește la cât de obosit este, la cât de mult îl dor picioarele și la cât de mult a mers până atunci. Știe încotro se îndreaptă, vede deja ținta finală și aleargă către dânsa.

Cine are speranță este asemenea unuia care, atunci când s-a rătăcit, vede, de-odată,  în depărtare ceva care i se pare cunoscut: un copac, o casă, un colț de stradă; și atunci nu mai contează pe unde trebuie să treacă, important este să ajungă în locul pe care îl recunoaște. Speranța este puterea care te susține și îți permite să mergi mai departe fără să te mai lași descurajat de greutățile drumului.
Al doilea aspect important al speranței creștine este forța ei purificatoare, care transformă și convertește persoana. Speranța, arătându-mi țelul spre care tind, mă face să descopăr și ceea ce îmi lipsește pentru a-l atinge.

Dacă Cristos este speranța mea, ce îmi lipsește pentru ca să ajung la El? Dacă armonia în familie este speranța, ce îmi lipsește pentru ca să o dobândesc? Dacă cei din jurul meu au nevoie de o mărturie edificatoare, ce mă împiedică să o dau? Speranța devine bold interior, care mă împinge și mă provoacă să fac mai mult pentru a obține ceea ce doresc.

Este important ca în viața noastră să educăm ambele aspecte ale speranței: cea dinamică și cea purificatoare. Căci dacă pierzi forța unui stimul interior, nu vei putea niciodată să te schimbi, să te transformi. Și dacă nu mai ești preocupat să mai schimbi ceva în viața ta, mai ales pentru că e din ce în ce mai greu, riști să te afunzi tot mai mult în disperare și depresie.
Să învățăm, așadar, să trăim acest timp al Adventului cu privirea îndreptată tot mai atent asupra lui Cristos. Să-i cerem Domnului să-l putem întâlni și să-l putem primi, pentru a găsi forță pe drumul nostru zilnic de convertire și de sfințire a vieții!


”Cu adevărat sfânt ești Doamne, izvorul a toată sfințenia”

Cu cât emisfera noastră se îndepărtează tot mai mult de soare, cu atât spectrul întunericului și al frigului ne face să simțim limitele condiției noastre atât de fragilă și mai ales trecătoare. Însă, dacă pentru lume această experiență provoacă teamă și disperare, pentru noi creștinii devine un prilej sfânt de a-L cunoaște pe Dumnezeu și destinul nostru etern. Lumina și căldura credinței sunt mai puternice în lipsa luminii și căldurii naturii, care sunt un dar al lui Dumnezeu dar care riscă de multe ori să ne facă să uităm de El.
În timp ce lumea modernă dezgroapă ritualurile păgâne ale Halloween-ului, prin care se încearcă exorcizarea și ridiculizarea morții și a sufletelor celor morți, noi creștinii ne lăsăm și mai mult luminați de credință pentru a pătrunde în taina realităților ultime ale morții și ale vieții veșnice.

Luminată de credință ființa noastră nu se oprește îngrozită în fața sfârșitului a toate ci recunoaște că trecerea, contingența naturii, proclamă și mai intens necesitatea unui Creator Etern, bun și atotputernic, fără de care nimic din ceea ce ar fi putut să nu fie, nu ar fi. Argumentul clasic al filosofiei: ”Dacă toate ar fi putut să nu fie, căci nimic din ceea ce cunoaștem noi aici pe pământ nu este absolut, de ce există totuși ceva și nu nimicul?”, devine fundamentul rațional al proclamației noastre de credință: Dumnezeu este cel sfânt, cel cu totul altfel, El este izvorul sfințeniei.

Astfel în prima zi a lunii noiembrie, în timp ce natura întreagă ne vorbește despre moarte, noi proclamăm sfințenia lui Dumnezeu și victoria ei, în sufletele tuturor acelora care s-au lăsat pătrunși de forța ei eternă. Sărbătoarea Tuturor Sfinților este solemnitatea în care noi celebrăm ceea ce proclamăm la fiecare sfântă Liturghie: ”Sfânt, Sfânt, Sfânt ești tu Doamne Dumnezeul oștirilor cerești”.

Sfânt vine din ebraicul qadosh, care înseamnă ”separat, diferit, cu totul altfel”. În universul pe care îl cunoaștem de la cea mai mică particulă a sa până în adâncurile întunecate ale spațiului, totul este supus degradării și descompunerii. Și totuși inima noastră ”suspină și geme” neliniștită până nu își găsește ”odihna”, împlinirea și fericirea în Acela care nu este o parte din acest univers, nu este un idol, ci este Creatorul și Cel care ține în ființă totul.

Cristos este ”cel care vine în numele Domnului”, cel care ne-a făcut cunoscut ”chipul Tatălui”, care nu este o forță magică, și nici o energie abstractă, ci este ”iubirea care mișcă sori și stele” (Dante, Divina Comedie). În trăirea concretă a acestei iubiri generoase și-au găsit împlinirea și fericirea milioanele de sfinți, care în cele mai diferite condiții, de la cele mai umile până la cele mai înalte, au devenit ”copii ai lui Dumnezeu , care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (In 1, 13).