Scurtă biografie a Sfântului Pius din Pietrelcina


Înainte de a intra în mănăstire se numea Francesco Forgione și a fost cunoscut în timpul vieții sale pământești ca „fratele stigmatizat”.
S-a născut la 25 mai 1887 Ia Pietrelcina, regi­unea Benevento, Italia; a fost un copil obișnuit, dar în același timp diferit de ceilalți: era ascultă­tor, frecventa zilnic biserica, se ruga cu pasiune.
La 16 ani a devenit cleric în Ordinul Fraților Minori Capucini, iar în 1910 a fost hirotonit preot în domul din Benevento.
Din septembrie 1916 intră în conventul din San Giovani Rotondo pe Muntele Gargano, unde, cu mici întreruperi, a rămas până la sfârșitul vie­ții sale pământești.
Darul stigmatelor (rănile lui Isus răstignit în mâini, picioare și în coastă) l-a primit la 20 sep­tembrie 1918, pe când se ruga în fața crucifixului din vechea bisericuța a conventului. într-o scri­soare adresată părintelui Benedict, el a povestit cum un personaj misterios, cu mâinile, picioarele și coasta sângerânde, i s-a arătat și, după dispariția acestuia, Padre Pio a văzut că mâinile, picioarele și coasta sa erau rănite și aceste răni îi sângerau.
50 de ani de rugăciune, slujire, umilință și jertfa au reprezentat timpul în care Padre Pio și-a îndeplinit ministerul de preot și călugăr. A trăit o viață de dăruire eroică din iubire față de Dum­nezeu și față de oameni, înființând așa-numitele „Grupuri de rugăciune" și ostenindu-se pentru construirea unui spital pentru cei săraci, numit „Casa Alinarea Suferinței".
Cu puțin timp înainte de a merge în casa Tată­lui, în septembrie 1968, o sută de mii de credin­cioși devotați și fii spirituali ai lui Padre Pio s-au strâns la San Giovani Rotondo pentru comemo­rarea a 50 de ani de la primirea stigmatelor și pentru a celebra a patra întâlnire internațională a grupurilor de rugăciune. Atunci nimeni nu-și închipuia că la 23 septembrie, la ora 2.30, Padre Pio va închide ochii pentru totdeauna pentru acest pământ.
Multe au fost minunile săvârșite de Domnul prin mijlocirea lui Padre Pio în timpul vieții sale: convertiri surprinzătoare (pe cei necredincioși, atei, adepți ai comunismului marxist, îi numea peștii cei mari care trebuiau pescuiți pentru Cristos), vindecări miraculoase care au uimit lumea medicală; avea darul bilocației (capacitatea de a fi în două locuri diferite în același timp) și era un foarte bun cunoscător al conștiințelor.
A fost beatificat de către Papa Ioan Paul al II-lea la 2 mai 1999 și canonizat de același papă la 16 iunie 2002. Este sărbătorit de către Biserică în fiecare an la data de 23 septembrie.

"Padre Pio, un semn care vorbeşte şi astăzi Bisericii şi lumii"

"Când omenirea îşi pierde înţelepciunea, când pământul musteşte de sânge nevinovat, când Legea divină este călcată în picioare, atunci Dumnezeu în infinita sa bunătate trimite pe acest pământ, aflat pe marginea prăpastiei, un semn, care să-i readucă pe oameni pe adevărata calea a împărăţiei sale" (Enrico Malatesta, Ultimul secret al lui Padre Pio, p. 209).

În dimineaţa zilei de vineri, 20 septembrie 1918, după celebrarea sfintei Liturghii, tânărul preot, frate capucin, Pio de Pietrelcina, în timpul rugăciunii de mulţumire, trăieşte o profundă experienţă mistică: "Deodată am început să tremur cu putere, după care m-a cuprins o pace profundă şi l-am văzut pe Domnul nostru, ca şi cum ar fi fost întins pe cruce; însă nu m-a marcat faptul că nu avea crucea şi se plângea de faptul că lumea nu-i mai este fidelă, mai ales cei consacraţi lui şi de el iubiţi în mod deosebit. Se vedea că asta îl face să sufere cel mai mult şi că doreşte să asocieze suflete la pătimirea sa. Mă invita să mă las pătruns de durerile sale şi să le meditez: în acelaşi timp să mă ocup de salvarea fraţilor. Mai departe m-am simţit plin de compasiune pentru durerile Mântuitorului şi l-am întrebat ce aş putea face eu. Am auzit aceste cuvinte: «Te asociez pătimirilor mele». Mai apoi, dispărând această viziune, am intrat în mine însumi, am început să raţionez şi am văzut aceste semne, din care picura sânge. Mai înainte nu aveam nimic" (Prima depoziţie a lui Padre Pio în faţa "Sfântului Oficiu", 15 iunie 1921).

În timp ce lumea întreagă suferea ultimele zvâcniri ale Primului Război Mondial, "măcelul inutil" (cum l-a denumit papa Benedict al XV-lea), măcel care a secerat 25.000.000 de vieţi, într-o mică mănăstire de călugări capucini, într-o zonă dintre cele mai sărace ale Italiei Meridionale, un tânăr frate, care-şi dusese viaţa până atunci în multă suferinţă, din cauza sănătăţii şubrede şi a atacurilor demonice ale duhului rău, se lăsa însemnat de iubirea Mântuitorului, pentru a le arăta oamenilor calea Mântuirii de răul care a întunecat minţile tuturor.

Au trecut 100 de ani de atunci. Stigmatele, pe care Padre Pio le va purta încă 50 de ani, până la moartea sa, la 23 septembrie 1968, au provocat multe controverse. Mulţi au încercat să-l discrediteze pe sfântul frate şi mai mulţi l-au căutat ca să-l vadă şi să se convingă personal de un asemenea miracol, deşi Padre Pio a încercat să le ascundă cât mai mult de ochii celor doar curioşi. S-au scris sute de cărţi, au fost făcute nenumărate studii şi analize medicale. În cele din urmă şi autorităţile Bisericii, prudente la început, au recunoscut caracterul supranatural al fenomenului stigmatelor şi l-au ridicat pe Padre Pio la cinstea altarelor în ziua de 16 iunie 2002, la 34 de ani după moartea sa.

Lumea însă nu pare că a înţeles semnul, pe care Dumnezeu ni l-a lăsat, prin viaţa minunată a sfântului Padre Pio. Oamenii s-au uitat curioşi la semne, dar nu au privit în direcţia spre care ele indică. În aceşti 100 de ani, un al doilea război mondial a secerat viaţa a peste 70.000.000 de persoane, atrocităţile comunismului au ucis alte peste 30.000.000 de oameni, iar în zilele noastre războiul, nedreptăţile şi sărăcia au constrâns peste 60.000.000 de persoane să-şi părăsească locuinţele, într-un imens fenomen migrator care lasă în urma sa zeci de mii de morţi şi milioane de refugiaţi.

Cât timp a fost în viaţa Sfântul Padre Pio s-a străduit să facă vie, concretă, tangibilă iubirea de care s-a lăsat străpuns până la sacrificiul total de sine. Zeci de ani, zilnic, până la epuizare, a primit păcătoşii în scaunul de Spovadă, pentru a-i elibera de povara păcatului care orbeşte; aceste persoane, atinse de harul pe care-l revărsa mâinile sfântului au creat o reţea de grupuri de rugăciune în care zeci de mii de credincioşi, din peste 60 de ţări, s-au unit la opera de vindecare a acestei lumi, prin rugăciune şi fapte bune; cu ofertele primite, Padre Pio a construit unul dintre cele mai mari şi mai moderne spitale din întreaga Europă, "Casa Mângâierii Suferinţei", la San Giovanni Rotondo. Dar, mai ales, până în ultima clipă a vieţii sale sfântul "frate care se roagă", cum îi plăcea să vorbească despre sine, nu a încetat să le vorbească şi să le arate oamenilor imensa iubire a lui Dumnezeu, care ia asupra sa şi mântuieşte suferinţele acestei lumi.

Anul acesta, celebrând 100 de ani de la primirea stigmatelor şi 50 de ani de la moartea sfântului, noi, credincioşii Parohiei "Sfântul Padre Pio" din Valea Lupului, dorim "să dăm glas" ocrotitorului parohiei noastre, pentru ca mesajul său să ajungă la câţi mai mulţi oameni din Iaşi şi din întreaga dieceză.

Vă invităm să participaţi, alături de noi, la misiunile jubiliare care se vor ţine în parohia noastră între 20 şi 23 septembrie 2018.

Vrem ca, prin celebrări, predici şi toate activităţile programate, să-l simţim mai aproape pe "sfântul cel mai iubit" al timpurilor noastre şi să ne lăsam conduşi de el, care "a trăit marele mister al durerii, oferită din iubire" (Papa Francisc).

Iar pe cei care doresc să participe mai intens la opera iniţiată de Padre Pio, vă invităm să vă alăturaţi grupului de rugăciune, care face parte dintre cele 3.500 de grupuri oficiale, răspândite în peste 60 de ţări din întreaga lume (Mai multe informaţii despre "Grupul de Rugăciune Padre Pio" găsiţi pe pagina de internet a parohiei noastre).

Padre Pio ne spune că şi astăzi crucea, pe care atârnă în suferinţă Cristos, nu este din lemn, ci este lumea întreagă, devastată de rău şi de păcat. Noi suntem cei care decidem de ce parte stăm: de partea celor care apasă şi mai tare această cruce sau de partea celor care se străduiesc să o ridice, împreună cu Cristos, pentru a nu o lăsa să ne strivească pe toţi!

Suferința în viața Sfântului Padre Pio


Suferința, atât de prezentă în viața Sfântului Padre Pio, îi era ”dragă” pentru că era trăită în lumina Crucii lui Cristos și era primită ca garanție a iubirii divine. Conștiința că el trebuia să sufere împreună cu Cristos, pentru a-l ajuta să poarte crucea asemenea lui Simon din Cirene și că el a fost ales că sa-l ajute în ”marele comerț al mântuirii sufletelor”, reprezintă tot sensul vieții sale.

Suferința este comună tuturor oamenilor. Nu este nimeni pe pământ care să poată spune că nu a suferit niciodată în viața sa. Durerile omului pot fi de natură fizică, psihică sau spirituală. Tipul de suferință sunt atât de variate, și toți știu despre ce este vorba, pentru că toți au făcut experiența ei. Toată viața Sf. Padre Pio a fost o formă de suferință: dureri fizice, provocate de sănătatea sa șubredă; dureri fizice supranaturale, provocate de lupta fizică cu diavolul; suferința fizică provocată de ”harul special” al stigmatelor, care ia-u străpuns mâinile, picioarele și coasta; suferințe spirituale și morale: noaptea obscură a credinței, teama provocată de păcatele și de spovezile sale, precum și teama de a nu înșelat și de a nu înșela pe alții; și el a suferit la moartea celor dragi, dar și din cauza neînțelegerii și a calomniilor la adresa lui. Vom încerca să spicuim câteva fragmente, din multele scrisori pe care Padre Pio le-a trimis directorilor săi spirituali, Părintele Benedict și Părintele Augustin, în care putem descoperi ce a însemnat durerea pentru el.

”Bucurați-vă, părinte, pentru că sunt mulțumit mai mult ca niciodată în suferință, și dacă nu aș asculta glasul care-mi vine din inimă, i-aș cere lui Isus să-mi dea mie toată tristețea oamenilor: însă eu nu voi face lucrul acesta, pentru că mă tem că ar fi prea egoist din partea mea, dorind pentru mine lucrul cel mai bun: durerea. În durere Isus ne este cel mai aproape; el ne vede, el este cel care vine să cerșească dureri și lacrimi…, de care are nevoie pentru suflete” (Ep 1, 270).

Durerea pentru Padre Pio este ”partea cea mai bună” din ceea ce viața poate să-ți ofere! Această afirmație pentru noi pare o nebunie! Însă dacă citim, cu atenție, mai departe, sfântul frate explică și motivul: ”în durere Isus este mai aproape, el ne vede, el este cel care vine să cerșească dureri și lacrimi…, de care are nevoie pentru suflete”. Se înțelege astfel că, în momentele de durere, Padre Pio experimentează o mai intensă apropiere de Domnul, chiar dacă, în această scrisoare nu descrie cum trăiește această prezență particulară. Ceea ce simte totuși, nu este doar o formă de consolare spirituală ci mai degrabă o profundă experiență de încredere în Domnul care, așa cum spune Padre Pio, cerșește suferința noastră pentru ”binele sufletelor”. Sfântul frate este pătruns de conștiința că durerea nu trebuie doar suportată cu răbdare. Pentru el durerea devine un mod de a participa la răscumpărarea lumii realizată de Cristos pe Cruce. Pentru Padre Pio durerea este izvor de și mai multă iubire.

În acest sens, sfântul scrie, într-o altă scrisoare: ”Credeți-mă, părinte, că suferințele pentru mine sunt un izvor de fericire! Isus însuși vrea, pentru el, suferințele mele. Are nevoie de ele pentru suflete. Însă mă întreb ce fel de alinare îi pod aduce suferințele mele?! Ce destin! Oh, prea-scumpul meu Isus, la ce înălțimi a ridicat sufletul meu! Mă bucur că pot să trăiesc acest dar pe care Isus l-a făcut sufletului meu! Mă preocupă doar gândul că Dumnezeu se apleacă atât de mult ca să cerșească durerea de la o creatură atât de slabă!” (Ep. I, p. 307).

Aici putem vedea și mai bine uimirea Sfântului Padre Pio, pentru că ajunge să înțeleagă că suferințele sale slujesc pentru binele sufletelor  și gratitudinea pentru că a fost chemat la o misiune atât de înaltă, să aducă alinare Mântuitorului și lumii, strivită de suferință!
În multe din miile de scrisori ale sfântului, putem că vedea că el era perfect conștient de valoarea suferinței trăită în lumina Crucii Răscumpărătorului. Suferința care a intrat în lume, din cauza păcatului originar, și pe care Domnul o permite, devine, dacă este trăită cu înțelepciunea Crucii lui Cristos, manifestarea celei mai pure și mai profunde forme de iubire, imitarea și unirea deplină cu Cristos, unica cale de mântuire pentru sine și pentru lumea întreagă. Cine nu știe ”să-și ia Crucea”, adică tot ceea ce înseamnă suferință pe acest pământ, și ”nu-l urmează pe Domnul, nu poate fi discipolul său” (Mt 10, 38), nu poate deci să se considere creștin. Ceea ce îi distinge, așadar pe creștini, nu este faptul de a suferi mai puțin decât alții, ci de a suferi într-un alt mod, cu Cristos și în Cristos, pentru a avea parte de gloria lui, adică de plinătatea iubirii sale, încă de pe acest pământ! (Rm 8, 17)
Padre Pio a iubit Biserica așa cum era


Padre Pio s-a remarcat prin credință tare în Dumnezeu, speranță fermă în realitățile cerești, dăruire generoasă pentru oameni, fidelitate față de Biserică, pe care a iubit-o mereu cu toate problemele sale și adversitățile sale. Mă opresc un pic asupra acestui lucru. El a iubit Biserica, și cu atâtea probleme pe care le are Biserica, cu atâtea adversități, cu atâția păcătoși. Pentru că Biserica este sfântă, este mireasa lui Cristos, dar noi, fiii Bisericii, suntem toți păcătoși – și unii păcătoși mari! – dar el a iubit Biserica așa cum era, n-a distrus-o cu limba, așa cum este la modă să se facă acum. Nu! El iubește. Cel care iubește Biserica știe să ierte, pentru că știe că el însuși este păcătos și are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Știe să aranjeze lucrurile, pentru că Domnul vrea să aranjeze bine lucrurile dar mereu cu iertarea: nu se poate trăi o viață întreagă acuzând, acuzând, acuzând Biserica. Funcția de acuzator a cui este? Cine este cel pe care Biblia îl numește marele acuzator? Diavolul! Și cei care își petrec viața acuzând, acuzând, acuzând, sunt – nu voi spune fii, pentru că diavolul nu are fii – ci prieteni, verișori, rude ale diavolului. Și nu, asta nu merge, trebuie semnalate defectele pentru a corecta, dar în momentul în care se semnalează defectele, în care se denunță defectele, se iubește Biserica. Fără iubire, acel lucru este al diavolului. Ambele lucruri le avea sfântul Padre Pio, iubea Biserica împreună cu toate problemele sale și adversitățile sale, cu păcatele fiilor săi. Nu uitați de asta.

Vă încurajez să înțelegeți și să primiți tot mai mult iubirea lui Dumnezeu, izvor și motiv al adevăratei noastre bucurii. Suntem chemați să dăruim această iubire care schimbă viața, mai ales persoanelor mai slabe și nevoiașe. Fiecare dintre noi, răspândind caritatea divină, contribuie la construirea unei lumi mai drepte și solidare. După exemplul lui Padre Pio, vă rog, nu încetați să vă încredeți în Cristos și să vestiți bunătatea sa și milostivirea sa cu mărturia vieții voastre. Asta așteaptă bărbații și femeile și în timpul nostru de la discipolii Domnului. Mărturie. Gândiți-vă la sfântul Francisc – pe care episcopul vostru îl cunoaște bine – ce a spus discipolilor săi? „Mergeți, faceți mărturie, nu sunt necesare cuvintele”. Uneori trebuie să se vorbească dar începeți cu mărturia, trăiți ca niște creștini, mărturisind că iubirea este mai frumoasă decât ura, că prietenia este mai frumoasă decât dușmănia, că fraternitatea între noi toți este mai frumoasă decât războiul.
(Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc adresat pelerinilor din Arhidieceza de Benevento miercuri, 20 februarie 2019)

Padre Pio Mărturii

      Sfântul Pius de Pietrelcina sau Padre Pio este un sfânt care s-a intersectat cu viața unora dintre noi întrucât a trecut la Domnul în anul 1968 an în care unii dintre noi ne trăiam copilăria. Adevărata noastră legătură cu el este mult mai profundă. Când am propus episcopului nostru Petru Gherghel ca Padre Pio să fie patron al comunității din Valea Lupului m-am gândit mai ales la faptul că sunt creștini care consideră că pot să se mântuiască trăind în chefuri, cu câteva rugăciuni și o viață lumească. Aceasta este o teribilă iluzie și amăgire: Dumnezeu ni l-a dat pe Padre Pio ca să nu trăim în confuzie. El oferindu-se ca jerfă din iubire și recunoștință față de Dumnezeu, imitându-l cu limitele noastre omenești este "o predică vie" că  și astăzi calea mântuirii care conduce la învierea veșnică și fericită este tot calea "răstignirii" pentru lume ca să trăim pentru Dumnezeu. 
  Impresionează la Padre Pio dăruirea sa față de Dumnezeu și față de oameni. Această dăruire s-a concretizat în faptul că s-a oferit să sufere alături de Cristos, a primit stigmatele timp de 50 de ani, a slujit foarte mult în confesional, a purtat crucea persecuțiilor și răutăților oamenilor cu răbdare și resemnare, a rămas în Biserică deși unii oameni ai ei efectiv l-au calomniat și pedepsit pe nedrept, a ajutat pe mulți care i-au cerut ajutor și, find că lista este foarte lungă, mai adaug învățăturile sale simple, pline de Evanghelie dar și de ințelepciunea unui suflet purificat prin jertfă.
      „Duhul lui Dumnezeu este duh de pace și chiar în lipsurile cele mai mari, ne face să simțim durerile în mod liniștit, umil, încrezător, căci depindem tocmai de îndurarea lui!”.  
      Imitați-l pe Cristos în iubire, pentru că el îi recunoaște ca ai săi numai pe cei care păstrează cu gelozie această prețioasă margaretă și amintiți-vă mereu că întreaga judecată a lui Dumnezeu, atunci când ne vom înfățișa înaintea chipului său divin, se va întemeia numai pe iubire. 
 „Sufletul care nu vrea să-l ofenseze pe Dumnezeu și are voința sinceră de a nu păcătui, dar de a-l iubi, de fapt nu-l va ofensa, dar va reuși să-l iubească”.
       În lumea aceasta, nici unul dintre noi nu merită nimic. Domnul este binevoitor cu noi și bunătatea lui nesfârșită este îngăduitoare, căci iartă totul.
Dumnezeu poate respinge cu totul făptura zămislită în păcat și care poartă pecetea de neșters a păcatului, moștenită de la Adam, dar nu poate cu nici un chip să-l refuze dorința sinceră de a-l iubi.
      Viitorul vostru este orânduit de Dumnezeu cu o admirabilă bunătate spre binele vostru: vouă nu vă rămâne decât să primiți ceea ce Dumnezeu va voi să facă din voi să binecuvântați acea mână care uneori pare să vă respingă; dar, în realitate, mâna acestui Tată atât de blând, nu respinge niciodată, ci dimpotrivă, cheamă, îmbrățișează, mângâie și, dacă uneori lovește, să ne amintim că tot mâna unui tată este. 
      „Feriți-vă de neliniști și tulburări, pentru că nu este vreun lucru care să împiedice mai mult înaintarea spre perfecțiune așa cum o fac tulburările, neliniștile și supărările conștiinței”. 
„Să-l iubim pe Isus, să-l iubim mult: de aceea să iubim mai mult sacrificiul”. 
Duhul Sfânt şi-a revărsat iubirea asupra Fecioarei, pentru că ea era singura capabilă şi demnă să primească într-o măsură, aş spune, nemăsurată, singura care putea să se apropie de Dumnezeu cu puritatea unui porumbel şi astfel să-l cunoască şi să-l iubească cu adevărat.