Scrisoare Crăciun 2021
Scrisoare Crăciun 2018
Gânduri la început de drum!
(un fel de program pastoral!)
Când am predicat, prima duminică în mijlocul dumneavoastră, mi-am dorit să fie un fel de plan pastoral, un proiect care să vă intrige și să vă facă curioși. Nu știu cât mi-a reușit. Știu doar că eram obosit, după o săptămână de împachetat și cărat cutii, că totul mi se părea încă ireal și că era foarte cald. Am rămas cu o senzație de provizoriu și superficial. Doar cozonacii și plăcintele pe care le-ați oferit, atât de bune, au dat realitate și gust acelei duminici! Și modul în care ați cântat!
Domnul, însă, mi-a venit în ajutor! În duminicile care au urmat Cuvântul Său și liturgia Bisericii ne-au oferit posibilitatea să discernem și să amplificăm inspirația (sau intuiția, pentru cei mai sceptici), care m-a însoțit încă de când am aflat că voi fi transferat în parohia Valea Lupului. Este vorba despre imaginea NIMICULUI, din romanul ”O poveste fără de sfârșit” a lui Michael Ende.
Pentru mine lumea întreagă și în special marile aglomerări urbane suferă de o maladie obscură. O formă de amnezie interioară, care-l golește pe om de tot ceea ce are mai sfânt și mai frumos, așa cum nimicul devorează, încetul cu încetul, regatul fanteziei din romanul lui Ende. Tot ceea ce noi deplângem, cu nostalgie: povara relației noastre cu Dumnezeu și cu ceilalți, superficialitatea relațiilor cu ceilalți, oboseala morală și spirituală, fragilitatea noastră fizică și emoțională, nu sunt probleme în sine ci simptome ale unui tragedii mult mai profunde, de care cu greu reușim să ne mai dăm seama în zilele noastre. Este tragedia pierderii dimensiunii transcendente a existenței, a faptului că suntem condiționați să ne preocupăm doar de grijile materiale ale vieții, captivi ai unui sistem de gândire materialist și consumist, care ne hrănește cu iluzii și senzații superficiale.
Pentru mine lumea întreagă și în special marile aglomerări urbane suferă de o maladie obscură. O formă de amnezie interioară, care-l golește pe om de tot ceea ce are mai sfânt și mai frumos, așa cum nimicul devorează, încetul cu încetul, regatul fanteziei din romanul lui Ende. Tot ceea ce noi deplângem, cu nostalgie: povara relației noastre cu Dumnezeu și cu ceilalți, superficialitatea relațiilor cu ceilalți, oboseala morală și spirituală, fragilitatea noastră fizică și emoțională, nu sunt probleme în sine ci simptome ale unui tragedii mult mai profunde, de care cu greu reușim să ne mai dăm seama în zilele noastre. Este tragedia pierderii dimensiunii transcendente a existenței, a faptului că suntem condiționați să ne preocupăm doar de grijile materiale ale vieții, captivi ai unui sistem de gândire materialist și consumist, care ne hrănește cu iluzii și senzații superficiale.
În duminica următoare, am recunoscut această imagine în realitatea mării învolburate care riscă să scufunde până și barca apostolilor, experimentați pescari. Până și biserica cu greu mai face față valurilor tot mai tulburi ale timpurilor noastre. Evanghelistul Matei insistă, de mai multe ori, că Isus umblă pe mare, stă deasupra valurilor, nu este înghițit de ele și îi încurajează pe discipoli să nu le fie teamă și să facă același lucru, să vină către el, pe mare. Petru pășește cu curaj, însă privind valurile și nu la Cristos, îl cuprinde spaima și începe să se scufunde strigând disperat, până când mâna lui Cristos îl ridică la suprafață. ”Om cu puțină credință” este reproșul lui Isus adresat lui Petru și nouă tuturor. Frică și credință, două experiențe care se opun reciproc și care ne marchează din adâncuri viața, în întregimea ei. Acolo unde este credință este mai puțină frică și acolo unde este frică este tot mai puțină credință. Frica este fața obscură a nimicului.
Însă credința este un dar prețios și o comoară inestimabilă pe care noi, oamenii moderni nu mai știm să le primim și să le îngrijim. În duminica care a urmat, tema evangheliei a fost tocmai drumul credinței, pe care ucenicii trebuie să-l parcurgă, având-o ca model pe femeia cananeancă. Isus ”iese din ținuturile acelea”, conducându-i pe ucenici în afara unei mentalități religioase, întemeiată pe lege și pe frică, pentru a întâlni credința unei femei străine, care la rândul ei iese dintr-o mentalitate idolatră, păgână, pentru a-l întâlni pe Cristos. Credința este un drum de ieșire, un exod din sclavia condiționărilor noastre psihice, mentale și chiar și cele fizice, pentru a face experiența prezenței lui Cristos cel Înviat, Kyrios - Domnul nostru.
Este trecerea de la ”nestatornicia lumii acesteia” pentru a ”ancora inimile noastre, acolo unde se află adevăratele bucurii”. Așa ne-am rugat și aceasta a fost imaginea pe care am construit predica, în cea de-a patra duminică în mijlocul dumneavoastră.
Nimicul este tocmai experiența nestatorniciei, a fragilității și a contingenței noastre, a faptului că totul este trecător și că oricât am încerca să ne agățăm de lucrurile și de emoțiile acestei lumi, ele ne scapă printre degete, și aceasta ne umple de frică. Lumea încearcă să evite această frică profundă, care ne paralizează din interior, aruncându-se în vâltoarea distracțiilor de orice fel, sau acumulând (cumpărând) obiecte și emoții, care să ne hrănească iluzia că suntem vii și că noi controlăm această viață. Însă regele este gol, ca în basmul lui Andersen, și oricât de seducătoare sunt reclamele și universul desing-ului, lumea rămâne doar cu spectrul hidos al unei vieți lipsite de sens etern, al unui destin și al unui stil de viața care se termină odată cu mormântul. Și acesta este nimicul!
Pentru aceasta noi creștinii îl căutăm pe Cristos. Pentru că doar el are cuvintele vieții veșnice. Pentru că doar el a învins moartea și a dat la o parte vălul de pe fața oamenilor, pentru a vedea și dincolo de ”cercul strâmt” al nimicurilor care ne devorează viața.
Dar, pentru asta, noi trebuie să ne lăsăm conduși de Cristos până la Cezarea lui Filip, până în locul cel mai îndepărtat de Ierusalim. A te ruga, dar, mai ales, a veni la Biserică, înseamnă a te îndepărta cât mai mult de mentalitatea acestei lumi. Înseamnă a ieși din vâltoarea amețitoare a iluziilor lumii, pentru a asculta întrebările cu care El bate la ușa inimilor noastre. Cine sunt eu pentru voi? Ce sens are viața? De ce suferința, nedreptatea și moartea? Toate întrebările grele, care neliniștesc, de care noi fugim, dar care, odată acceptate, ne fac să recunoaștem în Isus, în cuvântul și în prezența sa euharistică, pe Cristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Înțelegerea lumii în care trăim, a mecanismelor cu care ea ne amăgește și ne subjugă, și cunoașterea profundă și autentică a lui Cristos, care ne eliberează, sunt cele două coordonate ale slujirii mele ca păstor, în mijlocul dumneavoastră. De la ele pleacă și din ele se hrănesc cele patru aspecte ale activității mele pastorale, pe care le consider cele mai importante: cunoașterea, înțelegerea și meditarea profundă a Cuvântului lui Dumnezeu; participarea și celebrarea atentă a Sfintelor Liturghii și a programului de rugăciune comunitară; edificarea unui spirit de comuniune și de slujire gratuită în comunitate; generozitatea în decorarea și înfrumusețarea Bisericii și în proiectele de caritate ale parohiei.
Am lăsat în urma mea o experiență extraordinară – prima ca paroh – pentru care le voi fi mereu recunoscător credincioșilor din Vaslui. Pășesc cu încredere și cu răbdare, zi de zi, în Biserica noastră, cerând de la Sfântul Padre Pio înțelepciunea și puterea să vă cunosc, să vă înțeleg și să vă slujesc așa cum dumneavoastră aveți nevoie și cum Domnul cere de la mine.
Rugați-vă pentru mine! Mulțumesc!
0 Comentarii