(Fragment din Enciclica ”Spe Salvi” a papei Benedict al XVI-lea; Recomand citirea intregii enciclici http://www.magisteriu.ro/spe-salvi-2007/; sau macar a capitolului ”Judecata ca loc de însușire și de exercitare a speranței” de la nr. 41)
Isus, în parabola bogatului petrecăreţ şi a lui Lazăr cel sărac (cf. Lc 16,19-31), a prezentat spre avertizarea noastră imaginea unui suflet devastat de obrăznicie şi de opulenţă, care a creat el însuşi o prăpastie de netrecut între el şi cel sărac: prăpastia închiderii în plăcerile materiale, prăpastia uitării celuilalt, a incapacităţii de a iubi, care se transformă acum într-o sete arzătoare şi de acum iremediabilă. Trebuie să spunem aici că Isus în această parabolă nu vorbeşte despre destinul definitiv după Judecata universală, ci reia o concepţie care se găseşte, între altele, în iudaismul antic, adică aceea a unei stări intermediare între moarte şi înviere, o stare în care ultima sentinţă încă lipseşte.
45. Această idee vetero-iudaică a stării intermediare include opinia că sufletele nu se află pur şi simplu într-un fel de pază provizorie, ci îndură deja o pedeapsă, aşa cum demonstrează parabola bogatului petrecăreţ, sau în schimb se bucură deja de forme provizorii de fericire. Şi în sfârşit nu lipseşte gândul că în această stare sunt posibile şi purificări şi vindecări, care fac sufletul matur pentru comuniunea cu Dumnezeu. Biserica primară a preluat aceste concepţii, din care apoi, în Biserica occidentală, s-a dezvoltat treptat doctrina despre purgator. Nu avem nevoie să examinăm aici căile istorice complicate ale acestei dezvoltări; să ne întrebăm doar despre ce este vorba realmente. Cu moartea, alegerea de viaţă făcută de către om devine definitivă – această viaţa a lui se află în faţa Judecătorului. Alegerea sa, care în decursul întregii vieţi a luat formă, poate avea caracteristici diferite. Pot să existe persoane care au distrus total în ele însele dorinţa adevărului şi disponibilitatea la iubire. Persoane în care totul a devenit minciună; persoane care au trăit pentru ură şi au călcat în picioare în ele însele iubirea. Aceasta este o perspectivă teribilă. Însă, câteva figuri din istoria noastră recentă, lasă să discernem în mod înspăimântător profiluri de acest gen. În asemenea indivizi nu ar mai fi nimic remediabil şi distrugerea binelui ar fi irevocabilă: aceasta se arată cu cuvântul iad. Pe de altă parte, pot să existe persoane foarte curate, care s-au lăsat pătrunse în întregime de Dumnezeu şi prin urmare sunt total deschise aproapelui – persoane, a căror fiinţă întreagă o orientează deja încă de acum comuniunea cu Dumnezeu şi a căror îndreptare spre Dumnezeu conduce numai la împlinire ceea ce ei sunt de acum.
46. Totuşi, conform experienţelor noastre, nici unul nici celălalt nu este cazul normal al existenţei umane. În marea parte a oamenilor – aşa putem presupune – rămâne prezent în locul cel mai adânc al esenţei lor o ultimă deschidere interioară pentru adevăr, pentru iubire, pentru Dumnezeu. În alegerile concrete de viaţă, ea este acoperită de compromisuri mereu noi cu răul – multă murdărie acoperă curăţia, după care, totuşi, a rămas setea şi care, cu toate acestea, iese mereu din nou la suprafaţă din toată josnicia şi rămâne prezentă în suflet. Ce se întâmplă cu asemenea indivizi atunci când se prezintă în faţa Judecătorului? Toate lucrurile murdare pe care le-au adunat în viaţa lor vor deveni oare dintr-o dată irelevante? Sau ce altceva se va întâmpla? Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni, ne dă o idee despre impactul diferit al judecăţii lui Dumnezeu asupra omului în funcţie de condiţiile sale. Face aceasta cu imagini care vor într-un fel să exprime invizibilul, fără ca noi să putem transforma aceste imagini în concepte – pur şi simplu pentru că nu putem să aruncăm privirea în lumea de dincolo de moarte, nici nu avem vreo experienţă a ei. Paul spune despre existenţa creştină înainte de toate că ea este construită pe o temelie comună: Isus Cristos. Această temelie rezistă. Dacă am rămas statornici pe această temelie şi am construit pe ea viaţa noastră, ştim că această temelie nu va putea să ne fie luată nici măcar la moarte. Apoi Paul continuă: “Dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită şi focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care cineva o construieşte deasupra rămâne, va primi răsplată, dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuşi mântuit, dar numai ca prin foc” (1Cor 3,12-15). În acest text, în orice caz, devine clar că mântuirea oamenilor poate avea forme diferite; că unele lucruri edificate pot să ardă până la capăt; că pentru a ne mântui trebuie să trecem personal prin “foc” pentru a deveni definitiv capabili de Dumnezeu şi a putea lua loc la masa ospăţului veşnic de nuntă.
47. Unii teologi recenţi sunt de părere că focul care arde şi în acelaşi timp mântuieşte este însuşi Cristos, Judecătorul şi Mântuitorul. Întâlnirea cu El este actul decisiv al Judecăţii. În faţa privirii lui se topeşte orice falsitate. Întâlnirea cu El, arzându-ne, ne transformă şi ne eliberează pentru a ne face să devenim cu adevărat noi înşine. Lucrurile edificate în timpul vieţii pot să se dovedească atunci paie uscate, lăudăroşenie goală şi să se prăbuşească. Dar în durerea acestei întâlniri, în care necuratul şi nesănătosul din fiinţa noastră devin clare pentru noi, se află mântuirea. Privirea lui, atingerea inimii lui ne vindecă printr-o transformare desigur dureroasă “ca prin foc”. Totuşi, este o durere fericită, în care puterea sfântă a iubirii sale ne pătrunde ca o flacără, permiţându-ne la sfârşit să fim total noi înşine şi cu aceasta total ai lui Dumnezeu. Astfel devine clară şi întrepătrunderea între dreptate şi har: modul nostru de a trăi nu este irelevant, dar murdăria noastră nu ne pătează veşnic, dacă măcar am rămas îndreptaţi spre Cristos, spre adevăr şi spre iubire. Până la urmă, această murdărie a fost deja arsă în Pătimirea lui Cristos. În momentul Judecăţii experimentăm şi primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului rău din lume şi din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră şi bucuria noastră. Este clar că “durata” acestei arderi care transformă nu o putem calcula cu măsurile cronometrice din această lume. “Momentul” transformator al acestei întâlniri scapă cronometrării pământeşti – este timp al inimii, timp al “trecerii” la comuniunea cu Dumnezeu în Trupul lui Cristos. Judecata lui Dumnezeu este speranţă fie pentru că este dreptate, fie pentru că este har. Dacă ar fi numai har care face irelevant tot ceea ce este pământesc, Dumnezeu ne-ar rămâne dator cu răspunsul la întrebarea despre dreptate – întrebare decisivă pentru noi în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu însuşi. Dacă ar fi pură dreptate, ar putea fi la sfârşit pentru noi toţi numai motiv de frică. Întruparea lui Dumnezeu în Cristos a legat în aşa fel harul cu dreptatea încât dreptatea este stabilită cu fermitate: noi toţi ne ocupăm de mântuirea noastră “cu teamă şi cutremur” (Fil 2,12). Cu toate acestea harul ne permite nouă tuturor să sperăm şi să mergem plini de încredere în întâmpinarea Judecătorului pe care-l cunoaştem ca “avocatul” nostru, parakletos (cf. 1In 2,1).
48. Încă un motiv trebuie menţionat aici, deoarece este important pentru practicarea speranţei creştine. În iudaismul antic există şi gândul că se poate veni în ajutor răposaţilor în starea lor intermediară prin intermediul rugăciunii (cf. de exemplu 2Mac 12,38-45: secolul I î.C.). Practica respectivă a fost adoptată de creştini cu multă naturaleţe şi este comună în Biserica orientală şi occidentală. Orientul nu cunoaşte o suferinţă purificatoare şi ispăşitoare a sufletelor în “lumea de dincolo”, dar cunoaşte diferite grade de fericire sau şi de suferinţă în starea intermediară. Totuşi, sufletelor răposaţilor li se poate da “mângâiere şi răcorire” prin Euharistie, rugăciune şi pomană. Faptul că iubirea poate să ajungă până în lumea de dincolo, că este posibil un reciproc a da şi a primi, în care rămânem legaţi unii cu alţii cu legături de iubire dincolo de graniţa morţii – aceasta a fost o convingere fundamentală a creştinătăţii de-a lungul tuturor secolelor şi rămâne şi astăzi o experienţă mângâietoare. Cine nu ar simţi nevoia de a face să ajungă la cei dragi ai săi plecaţi deja în lumea de dincolo un semn de bunătate, de recunoştinţă sau şi de cerere de iertare? Ne-am putea întreba ulterior: dacă “purgatorul” înseamnă pur şi simplu faptul de a fi purificaţi prin foc în întâlnirea cu Domnul, Judecător şi Mântuitor, cum poate atunci să intervină o terţă persoană, chiar dacă este deosebit de apropiată de cealaltă? Când punem o asemenea întrebare, ar trebui să ne dăm seama că nici un om nu este o monadă închisă în ea însăşi. Existenţele noastre sunt în profundă comuniune între ele, prin multiple interacţiuni sunt legate una cu alta. Nimeni nu trăieşte singur. Nimeni nu păcătuieşte singur. Nimeni nu este mântuit singur. Încontinuu intră în viaţa mea cea a celorlalţi: în ceea ce gândesc, spun, fac, acţionez. Şi invers, viaţa mea intră în cea a celorlalţi: în rău ca şi în bine. Astfel mijlocirea mea pentru celălalt nu este deloc un lucru străin lui, ceva extern, nici măcar după moarte. În împletirea fiinţei, mulţumirea mea adusă lui, rugăciunea mea pentru el poate însemna o mică etapă a purificării sale. Şi cu aceasta nu este nevoie să schimb timpul pământesc în timpul lui Dumnezeu: în comuniunea sufletelor este depăşit simplul timp pământesc. Nu este niciodată prea târziu pentru a atinge inima celuilalt, nici nu este niciodată inutil. Astfel se clarifică ulterior un element important al conceptului creştin de speranţă. Speranţa noastră este mereu în mod esenţial şi speranţă pentru ceilalţi; numai aşa ea este într-adevăr speranţă şi pentru mine[. Ca şi creştini noi nu ar trebui niciodată să ne întrebăm numai: cum mă pot mântui pe mine însumi? Ar trebui să ne întrebăm şi: ce anume pot face pentru ca alţii să fie mântuiţi şi să apară şi pentru alţii steaua speranţei? Atunci am făcut maximul şi pentru mântuirea mea personală.
Papa Benedict al XVI-lea, Spe Salvi
https://www.magisteriu.ro/spe-salvi-2007/