Sfârșitul anului liturgic, prin atmosfera escatologică, care anticipă deja timpul Adventului, poate să trezească în noi conștiința sensului și a orientării pe care o dăm întregii existențe, care ne caracterizează ca oameni și creștini:

Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă, ca să fiţi în stare să fugiţi de toate cele ce se vor întâmpla şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!" (Lc 21, 36)

Rugăciunea, de a cărei importanță suntem cu toții conștienți, ne este indicată de Domnul, nu ca o obligație pe care trebuie să o împlinim, ci ca un mod de a rămâne santinele lucide și sensibile în fața realității. Vegherea este o atitudine spirituală necesară, dar nu suficientă: trebuie făcută cu o inimă capabilă să recunoască și să primească toate indiciile prin care se manifestă și astăzi, pentru noi și pentru toți, misterul Fiului Omului.

În timp ce suntem, adesea, timorați și condiționați de ceea ce s-ar putea ”abate” întâmplător în viața noastră, evanghelia ne amintește că atitudinea pe care nu trebuie în nici un fel să o evităm este aceea de a ceda, de a ne abandona – în sfârșit -  în fața Domnului Isus, în fața chipului care ne-a fascinat și a inspirat modelarea mozaicului umanității noastre, creată după chipul și imaginea lui Dumnezeu. La sfârșitul unui alt an liturgic, în care ne-am putut adânci în misterul lui Cristos, ar trebui să verificăm câtă libertate a maturizat inima noastră, prin ascultarea cuvântului și prin rugăciunea vigilentă:

"Aveţi grijă de voi înşivă, ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii,” (Lc 21,34)

Nu putem, desigur, să nu luăm în considerație faptul că liturgia, prin itinerariul lecturilor propuse, ne provoacă să ne măsurăm cu ultimele imagini ale viziunii grandioase a misticului din Patmos, prin care se încheie – fără a se termina – cartea Revelării ”lui Dumnezeu și a Mielului” (Ap 22,1) Minuțioasa și fascinanta descriere a Ierusalimului ceresc, în care  apare ”un râu cu apa vieţii, strălucitor ca cristalul”, ne duce cu gândul la originile mântuirii, în care planul lui Dumnezeu era fondat pe  oferirea vieții ca un dar, pe care omul trebuie să-l primească și să-l păzească:

”În mijlocul pieţei cetăţii, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, care aduce douăsprezece roade: în fiecare lună îşi dădea rodul său” (Ap 22,2)

Nu trebuie trecute cu vedere, diferențele față de cartea Genezei. Mai întâi faptul că în locul unei grădini acum avem de a face cu o cetate, care nu mai trebuie construită pentru a ajunge la cer (Gen 11), ci trebuie locuită ca spațiu de întâlnire între divin și uman. Apoi, pomul vieții dobândește valoarea sa originară a fecundității vieții, la care omul este invitat să participe, în mod liber. Imaginile următoare lasă să se înțeleagă că plinătatea de bine, după care tânjim, nu se poate dobândi decât în măsura în care ne lăsăm vindecați de veninul egoismului și de blestemul solitudinii:

”iar frunzele copacului erau pentru vindecarea neamurilor. Şi nu va mai fi niciun blestem.” (Ap 22, 2-3)

Pentru a apărea în fața Fiului Omului, în splendoarea gloriei umanității noastre, pătrunsă de viața sa divină, prin darul Duhului Sfânt, trebuie să nu ne mai fie teamă să rostim cuvintele, prin care Biserica nu încetează să celebreze speranța sa cea mai profundă:

 Marana tha! Vino, Doamne Isuse! (Psalmul Responsorial)

Roberto Pasolini (https://www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici