Abia ce am trecut pragul Adventului, ca timp în care recuperăm un mod de a aștepta vigilent venirea Domnului, calendarul liturgic ne oferă oportunitatea de a celebra drumul de credință al apostolului Andrei, fratele lui ”Simon, cel numit Petru” (Mt 4,18). Pescar din Betsaida, Andrei este descris în evanghelia lui Matei ca omul care este capabil să accepte trecerea lui Isus prin viața sa până la capăt, lăsându-se cu totul redefinit de cuvântul său:

"Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!" (Mt 4,19)

Chemarea lui Dumnezeu, chiar dacă este unică și personală, ne ajunge mereu în cadrul acelor relații care definesc și susțin aventura existenței noastre. Chemarea, adresată la plural celor doi frați, ne amintește că suntem chemați mereu împreună pentru a face experiența Împărăției lui Dumnezeu, chiar dacă fiecare într-o manieră specifică. Tocmai în interiorul relațiilor putem să gustăm ritmul unei noi vieți, făcând alegeri care să depășească tradițiile și obiceiurile noastre consolidate:

”Iar ei, părăsind îndată barca și pe tatăl lor, l-au urmat.” (Mt 4, 22)

Această disponibilitate, atât de spontană și de radicală, prin care primii doi discipoli acceptă să îl urmeze pe Isus, ar putea să ne mire sau chiar să ne contrarieze. Pare să fie o formă de disponibilitate exagerată, cam nerealistă, sau cel puțin foarte distantă de acea lentoare cu care ne mișcăm noi în viață și în alegerile noastre, chiar și în acele momente în care glasul lui Dumnezeu se simte cu mai multă putere. Cu toate acestea, dacă încercăm să privim modul în care evanghelistul Ioan ne relatează aceleași evenimente, am putea ajunge la concluzia că răspunsul lui Andrei (și al fratelui Petru) nu a fost chiar așa de imediat, cum ne este prezentat în evangheliile sinoptice. În a patra evanghelie, Andrei este prezentat ca unul dintre discipolii lui Ioan Botezătorul, mai mult, pare că din proprie inițiativa a lăsat totul pentru Împărăția Cerurilor, după ce Botezătorul l-a arătat pe acel necunoscut personaj din Nazaret ca ”mielul lui Dumnezeu” (In 1,36), în care se realizează, în sfârșit, toate speranțele, despre care vorbesc Scripturile:

"Oricine crede în el nu va fi făcut de rușine" (Rm 10,11)

Cel mai probabil, adevărul care stă în spatele celor două relatări diferite ale evangheliei este faptul că Andrei era un om care aștepta cu toată sinceritatea venirea Domnului și, de aceea, era pregătit să-i urmeze glasul. Urgența prin care își exprimă consensul și iuțeala în care pleacă pe urmele lui Cristos sunt rodul matur al unei dorințe de o viață, care a fost cultivată în timp. Datorită acestei pregătiri a inimii, Andrei a putut să devină un vestitor extraordinar al mântuirii lui Dumnezeu, încarnând în trupul și în glasul său vechile profeții ale lui Israel:

"Cât de frumoase sunt picioarele celor care aduc vești bune!" (Rm 10,15)

Sărbătoarea liturgică a Sf. Andrei ne dă posibilitate să începem cât mai bine timpul Adventului, amintindu-ne că așteptarea nu este niciodată un timp în care să nu facem nimic sau un timp pierdut. A te pregăti pentru a-l întâlni pe Domnul istoriei și al gloriei, înseamnă a fi cu totul prezent sieși și realității, până ajungi să recunoști logica Paștelui ca adevărul cel mai profund al vieții. Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu înflăcărează inima și dezleagă cântecul buzelor noastre, se aprinde o experiență de credință vie și convingătoare, din care izvorăște bucuria și responsabilitatea mărturiei:

”căci cu inima se crede pentru a obține justificarea, iar cu gura se dă mărturie pentru a obține mântuirea” (Rm 10,10)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici