Timpul care ne pregătește pentru celebrarea marelui dar al Întrupării, tandrețea unui Dumnezeu care a dorit să-și facă un loc în ”neputința firii omenești” (Prefață Advent), începe cu o notă aparent distonantă: 

De ce, Doamne, ne-ai făcut să rătăcim de la căile tale și ne-ai împietrit inima ca să nu se teamă de tine? (Is 63,17)

Tulburătoarea întrebare a unui popor exilat și înstrăinat, după deportarea în Babilonia, este totuși un bun punct de plecare pentru itinerarul Adventului. Poate pentru că primul lucrul pe care trebuie să-l trezim în noi nu este atât forța voinței, cât mai ales conștiința exilului în care ne aflăm. Suntem cu toții buni să facem o listă cu persoanele sau cu lucrurile de care ne simțim înstrăinați, în timp ce ne este tot mai greu să recunoaștem înstrăinarea de un adevăr, prin care atât lucrurile cât și relațiile ar merita să fie trăite. În numele tuturor, profetul Isaia rostește o recunoaștere universală a vinovăției:

Nu este cine să invoce numele tău, care să se ridice și să se sprijine de tine (Is 54,6)

Timpul Adventului începe cu o invitație puternică să ne ridicăm, nu pentru a simula o forță care ne lipsește, ci pentru a începe din nou să ne sprijinim pe ceea ce Dumnezeu este și dorește să ne dăruiască. Tocmai faptul că nu focalizăm bine darul lui Dumnezeu explică existența – și chiar insistența – multora dintre viciile noastre, cauza profundă a atâtor liturgii zilnice, care alină doar pentru câteva momente, fără să atingă adâncurile de gol și de solitudine ale sufletului. Acesta este primul dar al Adventului, invitația de a înălța un strigăt capabil să exprime nevoia noastră de mântuire. Acel strigăt pe care Isaia îl adună și îl îndreaptă spre cer, în numele unui popor istovit și trist care, asemenea nouă, pare că nu mai este capabil să aprindă dorințele cele mai înalte:

O, dacă ai despica cerurile și ai coborî! (Is 63,19)

Primul efect al unui asemenea strigăt ar putea să fie deschiderea ochilor: nu cei ai lui Dumnezeu, care veghează mereu asupra noastră, ci ai noștri, de atâtea ori adormiți și distrați. Parabola din evanghelie  ne ajută să ne reamintim situația în care ne aflăm, fără ca măcar să ne mai dăm seama:

Așa cum un om, plecând în călătorie, își lasă casa și dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze (Mc 13,34)

Prima responsabilitate pe care trebuie să o recuperăm – mereu – este conștiința că locuim și conviețuim într-o casă, în care fiecăruia i-a fost dată o ”putere” și o ”lucrare”, după măsura capacităților sale. Dacă acest cadru este distrus sau este acoperit de praf, tabloul nu mai poate fi înțeles, sau ne putem pierde într-o formă de anxietate de prestanță nejustificată:

”vegheați, așadar, căci nu știți când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului, sau în zori, 36 ca nu cumva, venind pe neașteptate, să vă găsească dormind!” (Mc 13, 35-36)

A nu ști când se întoarce stăpânul, dar a fi conștienți de câtă încredere și stimă ne acordă, este condiția în care poate să crească libertatea noastră, într-o complicitate senină cu a celorlalți, care sunt, ca și noi oaspeți doriți și așteptați în casa Tatălui. A veghea nu înseamnă a fi agitați și anxioși, preocupați că viitorul poate să fie mai rău decât prezentul, ci înseamnă să recunoști că ți-a fost încredințată o putere pe care să înveți să o exerciți cu bucurie umilă. Dacă în această duminică Cuvântul reușește să ne deschidă ochii și să strigăm starea vieții noastre, pentru noi poate să înceapă Adventul, al cărui scop este acela de a ne pune pe picioare, în stare de veghere în fața unui Dumnezeu care este ”tatăl nostru...din veșnicie” și care nu renunță niciodată să fie ”Răscumpărătorul nostru” (Is 63,16). Așa reîncepe un nou an liturgic: cu un strigăt care se ridică, cu ochi care se deschid, cu inimi care se încălzesc, cu picioare care pornesc la drum, la gândul că:

”nu duceți lipsă de niciun har în timp ce așteptați revelarea Domnului nostru Isus Cristos” (1Cor 1,7)

Cine acceptă jugul dulce și plăcut al acestui timp forte poate să înceapă să se implice fără să se împrăștie, să viseze fără să-și facă iluzii, să recunoască că fiecare moment este o misiune de îndeplinit. Cu speranță, tăcută și invincibilă! 

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici