Drumul de credință, pe care l-a făcut Maria, însoțește ultimii pași ai drumului nostru de Advent, pentru a ne introduce într-o reînnoită contemplare a misterului Întrupării Cuvântului, cu inimă împăcată și recunoscătoare. Zilele trecute, liturgia ne-a făcut să medităm curajul umil al Fecioarei, căreia nu-i este teamă să ceară îngerului, nu atât o asigurare, cât, mai degrabă, o explicație, pentru a putea adera cu toată ființa sa la planul de mântuire: „Cum va fi aceasta” (Lc 1,24). Și Ana, mama micului Samuel, se prezintă în fața lui Eli, preotul templului, mărturisind că este o „femeie” fericită, pentru că a știut „să se roage Domnului” (1Sam 1,26) și să ceară, cu inima plină de încredere, darul așteptat și dorit de multă vreme:

„Pentru copilul acesta m-am rugat şi Domnul a ascultat cererea pe care i-am adresat-o.” (1Sam 1,27)

Lecturile de astăzi, într-o minunată sinergie, vor să ne arate ce trebuie să facem, după ce am cerut de la Dumnezeu, tot ceea ce ni s-a părut legitim să cerem, fără a întrerupe acel echilibru al libertății, de care misterul oricărei vocații are nevoie pentru a se împlini. Conștientă că proba unei bune primiri a darului, care vine de la cer este tocmai capacitatea de a nu-l poseda, după ce a cerut de la Domnul harul unui fiu, Ana este în stare să exprime – nu doar cu buzele – gratitudinea absolută față de Dumnezeu. Plecând de la această recunoștință profundă, mama viitorului profet arată o disponibilitate cu fiul ei, care trebuie să ne impresioneze nu atât prin radicalitatea ei, cât mai ales prin aderența singulară la tema „cererii”:

„De aceea şi eu îl dăruiesc Domnului pentru toate zilele pe care le va avea cerute de la Domnul” (1Sam 1,28)

Folosind aceste cuvinte în cântarea de laudă, pentru darul primit de la cel Preaînalt, putem spune că, pentru mama lui Samuel, a mulțumi nu înseamnă altceva, decât a-i permite lui Dumnezeu să ceară, chiar și să ceară înapoi darul oferit.

Desigur, nu este vorba despre un fel de frică în fața responsabilității – pe care orice dar o comportă – cât mai ales de o mare libertate în față de un dar, care pentru a fi autentic, trebuie să exprime calitatea unei relații și nu doar bucuria primirii. Nouă, de multe ori, ne este teamă să restituim ceea ce primim din mâna Domnului, pentru că trăim cu suspiciunea că vom pierde ceva, dacă îi vom încredința lui gestionarea și fructificarea a ceea ce ne-a dăruit. La rândul său, Fecioara din Nazaret, după ce a întrebat cum să se implice activ în planul lui Dumnezeu, înalță un cânt, care, pe bună dreptate, a devenit în rugăciunea Bisericii, modelul cel mai potrivit pentru a citi cu înțelepciune sfârșitul fiecărei zile, în logica Paștelui:

„Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul (...) A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi;” (Lc 1,46.50-52)

Maria cântă Magnificat în numele întregii umanități, descoperind  faptul că, „a fi priviți” de Domnul în toată micimea noastră, înseamnă a fi revendicați de harul său. De aceea nu ezită să se recunoască „slujitoare” (1,38) și să proclame că toată istoria noastră – așa cum este ea – poate să-i slujească lui Dumnezeu și planului său de mântuire. Tot ceea ce este lumină și umbră, în noi, este cerut de logica întrupării, nu pentru că ar fi indispensabil, ci, doar pentru că Dumnezeu nu obosește să ofere „milostivirea sa” și astfel, numele său să fie revelat în „cei care se teme de el”. Nouă nu ne rămâne decât misiunea de a oferi „cele care sunt cerute de la Domnul”, punând cu încredere, în mâinile Lui, ceea ce suntem. Chiar – și mai ales – aspectele cele mai ambigui și mai obscure ale existenței noastre, acele momente ale vieții în care providența „a risipit”, „a dat jos”, „a lăsat cu mâinile goale”. Fără aceste strofe dureroase dar și autentice, nu se poate recita acest Magnificat, care continuă să preamărească numele lui Dumnezeu, care ne-a venit în ajutor făcându-se atât de mic:

„după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci” (Lc 1,55)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Milostivite

Cu Magnificatul său, Maria rostește cuvintele cele mai revoluționare ale Noului Testament. Bibliștii ar putea explica mai bine, de ce putem găsi aceste cuvinte și în Vechiul Testament, rostite și de alte femei milostivite de Dumnezeu, însă pentru noi contează mai puțin originea lor. Ne impresionează mai mult, faptul că Evanghelia le pune pe buzele Mariei: „A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.” Da! Pentru că Dumnezeul nostru răstoarnă standardele lumii. Ceea ce este important pentru lume, pentru El nu valorează nimic, iar ceea ce pentru lume nu înseamnă nimic, în ochii Lui valorează totul. Maria cântă această transformare a logicii lumii. Ea dă glas tuturor oprimaților istoriei, tuturor celor mici, a acelora care trăiesc nedreptatea foamei, a sărăciei, a contradicțiilor vieții. Maria proclamă cea mai mare revoluție, aceea de a ști că noi nu suntem sub privirea unui Dumnezeu indiferent, căruia nu-i pasă nimic de noi. Lui Dumnezeu îi pasă. Dumnezeu, în Isus, nu se oprește doar să privească. Ia în serios această „minoritate” și o face „preaiubită”. Suntem copiii unui Dumnezeu care ia parte, ai lui Emanuel, ai lui „Dumnezeu cu noi”, ai lui Dumnezeu care a pus mâna în istorie, trimițându-l pe Fiul său. Maria este ea însăși Milostivire care se face Mamă. Tot secretul acestei femei este umilința sa. Nu este nimeni mai umil decât ea. Pentru că, umilința înseamnă a te ști cu totul al lui Dumnezeu, lipsit cu totul de mândria de a te crede cineva fără El. Umil este acela care știe că pentru a sta în picioare trebuie să ai pământul sub picioare, în timp ce mândri sunt aceia care cred că nu au nevoie de nimic, și de aceea în loc să meargă, se împleticesc. Cel umil este acela care ascultă pentru a înțelege, cel mândru, în schimb, crede că este suficient să gândești și astfel se ascultă doar pe sine, sporind-și și mai mult confuzia.

 Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei: Apăsați aici