Liturgia de astăzi vrea, parcă, să ne facă se încheiem a doua săptămână a Adventului într-o atmosferă de liniște și de reculegere. Isus coboară, împreună cu discipolii, de pe muntele Schimbării la Față, pentru a regăsi ospitalitatea calmă a câmpiei și a văilor, în timp ce elogiul pe care Ben Sirah îl face lui Ilie se termină cu o notă de neașteptată speranță:

„Fericiţi cei care te-au văzut şi au adormit în iubire.”(Sir 48,11)

Dacă dorim să ajungem la capătul itinerarului acestei a doua săptămâni de Advent, ca să spunem așa, în coborâre și în tihnă, suntem constrânși totuși să ne confruntăm cu figura lui Ilie și cu valoarea sa de prefigurare nu numai a lui ”Ioan Botezătorul” (Mt 17,13), ci și a întregii noastre vieți, care este chemată în aceste zile de pregătire să regăsească calea către misterul Nașterii Domnului, prin acele întrebări necesare unei convertiri profunde a inimii, la adevărul și la frumusețea sa. 

Întrebarea pe care discipolii o pun lui Isus, după ce au fost martorii măreției sale pe munte, reprezintă un bun punct de plecare pentru reflecția noastră:

„De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?" (Mt 17,10)

Dacă dorim să înțelegem răspunsul lui Isus, trebuie să ascultăm cu atenție modul în care Ben Sirah trasează figura lui Ilie, asemănându-l cu ”un foc” a cărui cuvânt ”ardea ca o torță”. Trecând dincolo de un gen literar, care exaltă calitățile extraordinare ale oamenilor lui Dumnezeu și a misiunii lor profetice, trebuie să descoperim în descrierea lui Ilie trăsăturile unei persoane atât de pătrunse de ”cuvântul lui Dumnezeu” (Sir 48,3) încât este capabilă să producă mari schimbări în realitate:

„A adus asupra lor foametea şi, în zelul lui, i-a împuţinat.” (Sir 48,2)

Ben Sirah  exprimă vigoarea acestei mărturii profetice, atât de înflăcărată încât ajunge să pună în discuție orice lucru, până la nivelul cel mai profund al raportului cu Dumnezeu, printr-o serie de verbe care amintesc de gesturile fundamentale ale lui Ioan Botezătorul: ”mustrări”; ”să domoleşti mânia”; ”să întorci”; ”să restabileşti”. (Sir 48,10).

Când Dumnezeu se folosește de libertatea interioară a unuia singur pentru a mustra o întreagă generație, nu caută doar să condamne anumite comportamente ci să atingă mentalitatea profundă, din care izvorăsc gesturile și acțiunile. Profețiile, așadar, mai mult decât simple reproșuri sunt o invitație la a ieși dintr-o mentalitate individualistă, pentru a intra în spațiul imaginației lui Dumnezeu, în care totul este centrat pe relații. Cât de greu este să te lași criticat – și contestat – din acest punct de vedere, o spune Isus deschis discipolilor:

„Într-adevăr, Ilie trebuie să vină şi va restabili toate. Eu însă vă spun: Ilie a venit deja, dar nu l-au recunoscut, ci au făcut cu el ceea ce au vrut.” (Mt 17, 11-12)

Dacă dorim să nu dezmințim profeția Crăciunului -  și să evităm riscul de a face din acest mister ceea ce vrem noi – trebuie să fim deschiși și să ne lăsăm atinși de acea suferință necesară oricărui proces de convertire sinceră:  

„Tot aşa are să sufere şi Fiul Omului din cauza lor" (Mt 17,12)

Întruparea Cuvântului în cortul umanității noastre ne constrânge, în fiecare an și în fiecare zi, să verificăm cât de mult suntem pregătiți să credem că viața nu se mai poate măsura în funcție de cât suntem dispuși să primim, ci mai ales în funcție decât suntem dispuși să dăruim, cu bucurie și în libertate. Trebuie să înțelegem că acel Ilie, care trebuie să vină și a venit deja suntem și noi, care participăm deja la Trupul lui Cristos, prin care coborârea – în iad – și adormirea – întru moarte – pot să fie trăite ca preludiu al unei învieri în care putem spera:

„Păstor al lui Israel, ascultă. Arată-te în strălucirea ta şi vino să ne mântuieşti” (Ps 79,2.3)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

O Inimă atentă

„Discipolii l-au întrebat pe Isus: "De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?" Întregul Vechi Testament se termină cu așteptarea lui Ilie, iar în centrul Evangheliilor este momentul răstignirii, în care, la picioarele Crucii, toți cei prezenți așteaptă să vină Ilie. În spatele acestei așteptări stă promisiunea că, pentru ceea ce contează există mereu ceva care-i pregătește calea și o arată. Însă Isus amintește că destinul tuturor profeților este acela de nu fi recunoscuți în momentul în care vorbesc și profețesc: „Eu însă vă spun: Ilie a venit deja, dar nu l-au recunoscut, ci au făcut cu el ceea ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul Omului din cauza lor". Este un adevăr amar: înțelegem importanța a ceva sau a cuiva doar când e deja prea târziu. Și totuși, ar fi suficient să fim un pic mai simpli, mai umili, mai răbdători și mai atenți pentru a ne da seamă că Dumnezeu dăruiește vieții noastre ceea ce contează, prin lucrurile cele mai normale și mai puțin evidente, din care este făcută existența noastră. Ne-am dori mereu efecte speciale care să ne arate calea cea dreaptă, însă adevărul este că cel care caută efecte speciale pierde șansa de a vedea câtă frumusețe este în lucrurile simple, care ne înconjoară și care ne vorbesc fără să ne sară în ochi. Adevărul pe care îl căutăm nu are de a face cu viitorul, ci cu prezentul care este sub ochii noștri. Este o lecție pe care păstorii o învață repede, când, în noaptea venirii lui Isus, vor ști să-l recunoască pe Fiul lui Dumnezeu într-un copil înfășat în scutece și culcat în iesle. În acea simplitate dezarmantă ei sunt în stare să trăiască cel mai înalt act de credință: „închinându-se, l-au adorat”. Adventul este timpul în care trebuie să ne împăcăm cu ideea unui Dumnezeu, care nu are nevoie să atragă atenția pentru a veni în lume, ci are nevoie de o inimă atentă, care știe să vadă în detalii esențialul pe care îl caută și care, o dată găsit, dăruiește vieții o bucurie fără margini.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici