”Cu înțelepciune, să luăm aminte!” Aceste cuvinte prin care creștinii orientali sunt chemați să se ”lase luminați de Cuvântul mântuirii” lui Dumnezeu, în timpul divinei liturghii, pot să reprezinte o sinteză a îndemnului, pe care liturgia acestei zile de Advent vrea să o adreseze fiecărui discipol al lui Cristos. Plecând de la cuvintele Evangheliei, am putea spune că generații de oameni – și nici a noastră nu face excepție – stau în fața lui Dumnezeu, având o problemă fundamentală: nu sunt niciodată mulțumite de ceea ce li se întâmplă. Oricât de bine am reuși să ne descurcăm în marile probleme, putem să recunoaștem că, dimpotrivă, în micile problemele zilnice ale vieții ajungem să fim nemulțumiți și nesuferiți, așa cum sunt copiii despre care vorbește Isus.

Referindu-se la un fel de joc răspândit în Palestina, Domnul caută să se pună în pielea acelor copii „care stau în pieţe şi strigă către alţii” (Mt 11,16) reproșându-le că nu știu să accepte realitatea, nici atunci când este vremea să danseze și să se bucure, nici când vine vremea plânsului și a părerii de rău. Concluzia la care ajunge Isus în învățătura sa ne arată că, în spatele acestui comportament capricios, se ascunde în realitate o suspiciune asupra modului în care Dumnezeu știe – și mai ales voiește- să guverneze lumea și istoria:

„Dar înțelepciunii i s-a dat dreptate după faptele ei". (Mt 11,19)

Înțelepciunea, prin care Dumnezeu creează și păstrează toate lucrurile, nu este în nici un fel compatibilă cu acea încordare cu care suntem obișnuiți noi să facem presiune asupra celorlalți, pentru a urmări și a verifica dacă corespund dorințelor noastre. Dumnezeu este înțelept pentru că este capabil de o iubire adevărată și liberă, care nu are nevoie să ceară mereu confirmări și semne pentru a hrăni încrederea într-o relație, și în care crește mereu dorința de a se dărui celuilalt, fără a aștepta nimic în schimb, în afară de bucuria unei corespunderi sincere și liberă de logica așteptărilor. Așadar, nu severitatea lui Dumnezeu ne face capricioși, ci mai degrabă faptul că ne tratează ca persoane cărora le-a fost încredințat darul și povara libertății ne face așa de nesuferiți în fața schimbărilor neprevăzute ale realității. O creație liberă cere disponibilitatea de a învăța unde și cum viața poate să se modifice și să crească în mod continuu:

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învăţ spre binele tău, care te călăuzesc să mergi pe cale”. (Is 48,7)

Dumnezeu este Tată atotputernic, nu pentru că se poate lipsi de toți și de toate, ci pentru că renunță în mod radical să ne trateze ca sclavi. El preferă să ne învețe să pășim pe drumurile istoriei, renunțând la orice formă de impunere forțată și de compasiune imediată față de noi, pentru a ne face să câștigăm o atitudine de respect față de limită, pe care noi o percepem mai mult ca o problemă, pe care trebuie să o rezolvăm:

„Căci a venit Ioan, care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!»”. (Mt 11,18-19)

Dumnezeu, în istorie, nu vine cu totul ci în mod continuu. Nu în sensul că în Cristos nu ar fi plinătatea chipului și a prezenței lui Dumnezeu, ci în sensul că modul nostru de a ne putea bucura de El trebuie mereu să țină cont de limitele istorice și creaturale, cărora el însuși a voit să se supună. Asta înseamnă că trebuie să dăm mereu multă atenție micilor semne care, în fiecare zi, pot să orienteze inima și pașii noștri către Paște:

„O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele! Pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta, ca valurile mării” (Is 48,18)

Dacă am vrea să găsim în realitate motive pentru a fi nemulțumiți, sau un pretext pentru a ne scuza, am avea de unde să alegem. Dacă, însă, credem că Domnul și împărăția sa sunt – deja – aproape, am avea în fiecare zi atâtea ocazii pentru a fi fluizi ca un râu și rodnici ca un pom  „care dă rod la timpul potrivit” (Ps 1,3)

                                                                            Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

A refuza

Evanghelia de astăzi începe cu aluzia, pe care Isus o face la un joc jucat de copii în piețe, pentru a face să treacă timpul: „Cu cine voi compara această generaţie? Este asemenea copiilor care stau în pieţe şi strigă către alţii, zicând: «V-am cântat din fluier şi n-aţi dansat, v-am cântat de jale, şi n-aţi bocit»”. Jocul era foarte simplu și consta în simularea a două mari momente ale vieții: nunta și înmormântarea. Dacă atunci când se punea în scenă nunta, tovarășii de joacă plângeau, ei stricau jocul. La fel dacă râdeau, atunci când era înscenată înmormântarea. În cele din urmă ajungeau să se certe, acuzându-se reciproc. Comparația este foarte grăitoare, pentru că Isus face aluzie la sine însuși și la Ioan Botezătorul: „Căci a venit Ioan, care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!».” Atitudinea pe care o are Ioan este aceea de a pune în discuție falsa bucurie a lumii, ajutându-i pe oameni să descopere că anumite stiluri de viață maschează, în adâncul lor, moartea. Știm bine cu toții faptul că în interiorul unei vieți căreia aparent nu-i lipește nimic, cresc sentimente de teamă și de insatisfacție, care, nu de puține ori, se transformă în dorințe de moarte. Este vorba despre aparențele lumești, care umplu pântecele dar lasă goală inima. Ioan denunță, cu glas puternic, toate acestea și mulți dintre contemporanii săi, pentru a nu-l lua în serios, îl reduc la tăcere făcându-l diavol, care strică sărbătorile. Isus are o atitudine aparent contrară, vestind că în adâncurile vieții este o bucurie, care este mai mare decât orice fel de tristețe, de teamă sau rană. Și totuși, uneori suntem atât de legați de durerea noastră, care ne face să suferim, încât preferăm să fim critici chiar și cu cei care ne oferă posibilitatea de a ne elibera, acuzându-i că nu au înțeles cât de serioasă este viața. În ambele cazuri consecința este refuzul. 

                                                                       don Luigi Maria Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici