Referindu-se la un fel de joc răspândit în Palestina, Domnul caută să se
pună în pielea acelor copii „care
stau în pieţe şi strigă către alţii” (Mt 11,16) reproșându-le că nu știu să
accepte realitatea, nici atunci când este vremea să danseze și să se bucure,
nici când vine vremea plânsului și a părerii de rău. Concluzia la care ajunge
Isus în învățătura sa ne arată că, în spatele acestui comportament capricios,
se ascunde în realitate o suspiciune asupra modului în care Dumnezeu știe – și mai
ales voiește- să guverneze lumea și istoria:
„Dar înțelepciunii i s-a
dat dreptate după faptele ei". (Mt 11,19)
Înțelepciunea, prin care
Dumnezeu creează și păstrează toate lucrurile, nu este în nici un fel
compatibilă cu acea încordare cu care suntem obișnuiți noi să facem presiune asupra
celorlalți, pentru a urmări și a verifica dacă corespund dorințelor noastre. Dumnezeu
este înțelept pentru că este capabil de o iubire adevărată și liberă, care nu
are nevoie să ceară mereu confirmări și semne pentru a hrăni încrederea
într-o relație, și în care crește mereu dorința de a se dărui celuilalt,
fără a aștepta nimic în schimb, în afară de bucuria unei corespunderi sincere
și liberă de logica așteptărilor. Așadar, nu severitatea lui Dumnezeu ne face capricioși,
ci mai degrabă faptul că ne tratează ca persoane cărora le-a fost încredințat
darul și povara libertății ne face așa de nesuferiți în fața schimbărilor
neprevăzute ale realității. O creație liberă cere disponibilitatea de a învăța
unde și cum viața poate să se modifice și să crească în mod continuu:
„Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, care te învăţ spre binele tău, care te călăuzesc să mergi pe
cale”. (Is 48,7)
Dumnezeu este Tată atotputernic,
nu pentru că se poate lipsi de toți și de toate, ci pentru că renunță în mod
radical să ne trateze ca sclavi. El preferă să ne învețe să pășim pe drumurile
istoriei, renunțând la orice formă de impunere forțată și de compasiune imediată
față de noi, pentru a ne face să câștigăm o atitudine de respect față de
limită, pe care noi o percepem mai mult ca o problemă, pe care trebuie să o
rezolvăm:
„Căci a venit Ioan, care
nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care
mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin,
prieten cu vameşii şi păcătoşii!»”. (Mt 11,18-19)
Dumnezeu, în istorie, nu vine cu totul ci în mod continuu. Nu în sensul că în Cristos nu ar fi plinătatea
chipului și a prezenței lui Dumnezeu, ci în sensul că modul nostru de a ne
putea bucura de El trebuie mereu să țină cont de limitele istorice și
creaturale, cărora el însuși a voit să se supună. Asta înseamnă că trebuie să
dăm mereu multă atenție micilor semne care, în fiecare zi, pot să orienteze
inima și pașii noștri către Paște:
„O, dacă ai fi fost atent
la poruncile mele! Pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta, ca valurile
mării” (Is 48,18)
Dacă am vrea să găsim în
realitate motive pentru a fi nemulțumiți, sau un pretext pentru a ne scuza, am avea
de unde să alegem. Dacă, însă, credem că Domnul și împărăția sa sunt – deja –
aproape, am avea în fiecare zi atâtea ocazii pentru a fi fluizi ca un râu și
rodnici ca un pom „care dă rod
la timpul potrivit” (Ps 1,3)
Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)
A refuza
0 Comentarii