Ascultăm și astăzi în Scripturi vestiri de nașteri „imposibile”, care ajută să ne dispunem inimile, pentru a primi misterul Întrupării Cuvântului, în unicul loc posibil și accesibil tuturor, adică în templul umanității noastre. Prima vestire este adresată unei femei care „era sterilă şi nu putea avea copii” (Jud 13,2). Cu toate acestea este chemată să devină mama lui Samson, unul dintre marii judecători ai poporului lui Israel. Harul pe care cerul l-a dăruit acestei femei este condiționat de observarea unor obligații: „să nu bei nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânci nimic impur!” (13,4). În realitate ceea ce este cerut acestei femei nu este un „preț”, pe care trebuie să-l plătească pentru a obține harul unei nașteri nesperate, ci este o pregătire pentru a intra în sintonie cu aptitudinile deosebite ale unui copil care va fi un instrument de salvare în planul lui Dumnezeu:

„Vei zămisli şi vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui pentru că acest copil va fi consacrat lui Dumnezeu din sânul mamei sale. El va începe să-l elibereze pe Israel din mâna filistenilor”. (13,5)

A doua vestire, relatată în Evanghelie, are loc în templu și este adresată unui preot bătrân, soțul unei femei, care s-a resemnat cu ideea de a fi, în același timp, și plină de Dumnezeu și lipsită de copii. Luca prezintă situația acestui cuplu special, oferind un cadru dramatic, care vrea să pună în discuție și o structură religioasă, prin care este posibil să aștepți venirea Domnului, chiar și după ce ai experimentat-o prin credință: „Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără greşeală în toate poruncile şi prescrierile Domnului.” (Lc 1,6). În timp ce ne-am putea aștepta la o atenție specială a lui Dumnezeu pentru aceste două persoane atât de pioase, evanghelistul precizează imediat  - și fără prea multe justifică – faptul că:

„nu aveau niciun copil, pentru că Elisabeta era sterilă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă.” (Lc 1,7)

Sterilitatea devine un simbol, prin care să învățăm că trebuie să-și piardă din relevanță conceptele de merit și cel de vină. Faptul că este posibil să rămâi fidel lui Dumnezeu și pentru moment – chiar dacă și pentru o lungă perioadă – să nu fii rodnic, reprezintă pur și simplu contextul, în care vestea cea bună a Întrupării revelează gratuitatea totală a acțiunii lui Dumnezeu. Nici măcar vârsta înaintată, nu pare să reprezinte o piedică în fața planului lui Dumnezeu, dimpotrivă, tocmai declinul structurii noastre umane – și al oricărei structuri umane – arată cum, viața noastră nu este niciodată pierdută, atât timp cât este dispusă să se deschidă cu încredere speranței în fidelitatea lui Dumnezeu:

„Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele «Ioan»!” (1,13)

Prin această precizare a intențiilor lui Zaharia, descoperim că, în timp ce a intrat „în templul Domnului pentru a aduce jertfa de tămâie” (1,9) în favoarea întregului popor, el pune înaintea lui Dumnezeu suferința sa personală, exprimând prin intermediul rugăciunii liturgice, nevoia sa intensă de viață. Nu este nimic scandalos în precizarea acestui detaliu, care respectă, mai degrabă, ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi, atunci când ne prezentăm împreună în fața lui „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32), astfel încât nicio nevoie personală sau comunitară să nu rămâne nerostită și abandonată în umbra resemnării. Dacă totuși vrem să găsim un motiv de uimire, acesta ar putea să fie legat de reacția îngerului, care pare exagerat de sever în modul în care judecă temerile bătrânului preot în templu:

„Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor!” (Lc 1,20)

Cu toate acestea, cele nouă luni de tăcere îi vor fi utile – și chiar necesare – lui Zaharia, pentru a trezi indispensabila uimire în fața acestui har, în stare să vindece păcatul lui Adam: iluzia că trebuie să cunoști totul, chiar și cele mai mici detalii, pentru a putea să primești și să iubești, ceea ce îți este dăruit de Dumnezeu:

„Prin ce voi cunoaşte aceasta?” (Lc 1,18)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Chemarea lui Zaharia

Cât de frumos este să ne gândim, cum Evanghelia ne arată că sărbătoarea Crăciunului este posibilă, doar cu condiția să fie persoane care se iubesc. Istoriile pe care le citim în aceste zile prezintă tocmai acest lucru. Ne vorbesc despre cupluri, familii, circuite ale binelui și nu despre personaje solitare, care fac totul singuri. Astăzi ne este relatată experiența unuia dintre aceste cupluri: Zaharia și Elisabeta. Evanghelia ține să ne spună că sunt oameni buni și drepți, dar că, în ciuda acestui detaliu, în realitate ei suferă marea durere de a nu avea copii. Tocmai datorită acestei suferințe Dumnezeu va realiza ceva la care nu se mai așteptau, motiv pentru care îl trimite pe îngerul Gabriel să le vestească: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele «Ioan»! Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, căci va fi mare înaintea Domnului; şi nu va bea nici vin şi nici altă băutură tare şi va fi umplut de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. El va merge înaintea lui cu duhul şi puterea lui Ilie pentru a întoarce inimile părinţilor către copii şi pe cei rebeli la înţelepciunea drepţilor, pentru a-i pregăti Domnului un popor desăvârşit”. Ceea ce poate părea o veste bună, provoacă în Zaharia teamă și îndoială. Cred că este absolut omenește să reacționeze așa, mai ales după ce a așteptat o viață întreagă ceva, care nu s-a întâmplat și care acum pare cu adevărat imposibil: „Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă”. Zaharia contrapune bătrânețea sa Cuvântului lui Dumnezeu. Însă tocmai acesta este secretul: Dumnezeu este Dumnezeu tocmai pentru că poate realiza ceva, nu doar dincolo de limitele tale, ci tocmai plecând de la ele: „După aceste zile, Elisabeta, soţia lui, a zămislit”. Crăciunul prinde rădăcini acolo unde noi nu mai puteam face nimic.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei:Apăsați aici