Evanghelia de astăzi reia și aprofundează misterul acelei priviri profunde, de natură spirituală, despre care au vorbit și textele din Sfânta Scriptură de ieri. Prin parabola celor doi fii care nu vor  să meargă și să lucreze în via tatălui, putem să înțelegem ce se ascunde în spatele incapacității noastre de a recunoaște pe pământ semnele cerului, și de ce considerăm realitatea prea săracă, pentru a încerca să construim o viață cu adevărat nouă. Ascultând această scurtă parabolă, nu trebuie să ne grăbim și să trecem direct la concluziile sale, în care unul dintre fii pare că este elogiat pentru ca „a făcut voinţa tatălui” (21,31), în timp ce celălalt rămâne închis cu încăpățânare în propria voință. În realitate, parabola nu vrea să ne sugereze ideea că viața primului fiu se construiește plecând la premise mai bune decât ale celuilalt. Apare, mai degrabă evident că niciunul dintre cei doi frați nu vrea să intre în moștenirea și în responsabilitatea celor care sunt ale Tatălui. Primul declară asta în mod deschis:

„Nu vreau” (Mt 21,29)

În timp ce al doilea, deși arată semnele unei ascultări formale – „Da, Doamne” – prin fapte demonstrează că nu vrea deloc să primească invitația Tatălui: „dar nu s-a dus” (21,30)

Ceea ce parabola subliniază, și ar trebui să provoace pașii noștri pe drumul Adventului, este un alt fel de diversitate, legată de tema credinței și a nevoii unei „păreri de rău”, pentru a îndrepta cărările umanului în favoarea venirii Domnului. În timp ce primul fiu, după ce și-a manifestat în mod liber propria (non) voință,

„i-a părut rău şi s-a dus” (Mt 21,29)

deschizându-se posibilității unei schimbări, celălalt, în schimb, rămâne cu obstinație închis în modul său de a evalua realitatea, fără ca să aibă nici măcar curajul să o manifeste. Verbul grec (matamelomai) care exprimă providențiala transformare interioară în primul fiu, nu are de a face cu simțul de vinovăție ci cu amplificarea unui anumit fel de a simți. O traducere mai bună ar putea să fie: ”dar, apoi, trecând dincolo de ceea ce simțea, s-a dus”. Se pare că Domnul Cristos vrea să traseze o legătură precisă între dinamica credinței și nevoia de a depăși dictatura simțurilor, care, de multe ori împiedică evoluția noastră cu dependențe și blocaje în fața noutății imprevizibile a vieții.

„Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele au crezut în el. Vouă însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el.” (Mt 21,31-32)

Stăm mereu sub amenințarea riscului de a rămâne închiși în micile crezuri religioase, în loc să ne aventurăm în spațiile deschise și nesigure ale credinței. Cădem în această tentație ori de câte ori închidem ochii – adică inima – față de chemarea realității, în loc să acceptăm schimbarea de program, pe care Domnul o pregătește și ne-o oferă, cu generozitate, în viața de zi cu zi. Ochiul pătrunzător al credinței este acela care știe să descopere, în spatele oricărui eveniment care ne iese în cale, nu atât un ”Vai” (Sof 3,1), pe care trebui să-l evităm, cât mai ales misterioase ocazii de mântuire, față de care să fim disponibili, pentru a împlini voința Domnului:

„nu va mai face nedreptate, nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare. Ei vor paşte şi se vor odihni şi nu va mai fi cine să-i tulbure”. (Sof 3,13)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

A face voința

Isus are un mod eficient de a-și implica ascultătorii prin intermediul relatării parabolelor. Greșeala pe care noi o facem adesea este aceea de a crede că suntem doar spectatori, care privesc istoria din afară, pentru a-i culege morala. Adevărul este un altul: fiecare parabolă nu doar că ne spune ceva ci vorbește despre noi. Iar noi nu suntem doar unul dintre personaje, ci suntem toate personajele acelei relatări. În noi sunt diverse trăiri, pe care Isus le pune în scenă, folosindu-se de figuri aparent diferite și în contrast între ele, însă nu este oare adevărat că pe toți ne caracterizează trăiri contrastante? Exact ca în povestioara din parabola de astăzi: „Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!» El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. Apoi s-a apropiat de celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Da, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?”. Povestea este simplă: cel de-al doilea fiu spune nu, se revoltă direct împotriva Tatălui, însă, la un moment dat, se întâmplă ceva cu el, simte o părere de rău, care îi schimbă perspectiva și alegerile. Primul, în schimb, spune imediat da. Aparent el vrea să-i facă plăcere Tatălui, însă în adâncul inimii, nici el nu vrea să meargă și să lucreze în vie. Chiar dacă a zis da, nu s-a dus. Care dintre cei doi a făcut voința Tatălui? Întreabă Isus. Evident că toți răspund: al doilea. Însă Isus nu se mulțumește cu un răspuns exact și dă cărțile pe față: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele au crezut în el. Vouă însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el.” A practica o religie poate să fie doar o aparență pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, însă ceea ce contează e ceea ce alegem cu inima, dincolo de aparențe.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei: Apasă aici