Cuvintele din Cântarea Cântărilor reușesc să exprime, cu bogăția limbajului poetic, misterul de emoție și de cunoaștere, pe care vestea Întrupării Cuvântului trebuie să le fi provocat în inima Fecioarei:

Aud glasul iubitului meu: iată, vine săltând pe munţi şi sărind peste coline! (Ct 2,8)

Momentele dramatice și complexe ale Bunei-vestiri se pierd în dulcea melodie a Cântării, pentru a lăsa spațiu culorilor și gustului acelei bucurii, pe care Dumnezeu și-a pregătit-o de-a lungul secolelor, alegând să devină – pentru totdeauna și pentru toți – Dumnezeu cu noi: „Iată, el stă în spatele zidului, se uită la fereastră şi priveşte printre zăbrele!” (2,9)

În misterul cuvântului „imposibil” de crezut, și totuși, dorit să fie primit, Maria a știut să recunoască mișcarea unui Dumnezeu discret, care nu poate rămâne închis în sine, preaplin de dorința să împărtășească creaturilor sale ceea ce are mai prețios. De aceea, după ce spune ”Iată slujitoarea Domnului” ca răspuns la cuvintele îngerului, Fecioara (de acum) Mamă

„ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda.” (Lc 1,39)

Graba, cu care Maria aleargă să o „viziteze” pe verișoara sa Elisabeta, izvorăște, fără îndoială, dintr-o bucurie profundă, aceea pe care doar Domnul poate să o genereze în istorie, cu bogăția și fidelitatea darurilor sale. Dar, în același timp, poate fi înțeleasă și ca revelarea unei mari iubiri, de care Maria s-a simțit atinsă până în cele mai profunde și mai intime fibre ale existenței sale umane. Tot cuvintele Cântării ne este arată cât  fost de intens modul în care Dumnezeu a vizitat umilința slujitoarei sale, pentru a o ridica la marea onoare de a deveni locul și paradigma însăși a voinței sale de întrupare:

„Ridică-te, prietena mea, frumoasa mea, vino! (...) Porumbiţa mea din crăpăturile stâncii, fă-mă să văd înfăţişarea ta din ascunzişurile potecilor, fă-mă să aud glasul tău! Căci glasul tău este dulce şi înfăţişarea ta, plăcută”. (2,10.14)

Cuvintele înflăcărate ale Cântării sunt pentru noi ocazie să contemplăm pasiunea profundă a misterului prezenței iubitoare, care este venirea Domnului în cortul istoriei umane. În timp ce noi, de obicei, ne oprim atenția asupra măreției chemării lui Dumnezeu, sau asupra promptitudinii răspunsului Mariei, dialogul între iubit și iubită, prezent în Scripturile poetice ale lui Israel, ne ajută să înțelegem care este rațiunea profundă, pentru care Cuvântul nu doar că s-a făcut trup, ci a vrut să se facă trup. Atunci când Fecioara a dat ascultare și disponibilitate deplină glasului lui Dumnezeu, inima sa a știut să recunoască – prima și în numele tuturor – că pentru Dumnezeu nu este de ajuns să se apropie de noi. El și-a dorit, chiar și să aibă nevoie de „chipul” și de „glasul” nostru, pentru a putea consuma marea sa pasiune de a locui pământul nostru. Trăsăturile cele mai reprezentative și simbolice ale corpului nostru spiritual – chipul și glasul – sunt căutate de Dumnezeu, pentru ca să poată fi în sfârșit cu noi și ca noi. Așa vine Domnul: când începem a crede că, fără înfățișarea noastră și fără glasul nostru, nu poate să vină primăvara, cu parfumul și culorile ei vivace. Fără libertatea dorinței de a ne lăsa surprinși și găsiți, misterul Crăciunului nu poate fi celebrat cu adevărat. Pentru noi – creaturi admirabile și suave, în ochii săi – Dumnezeu s-a făcut om:

Căci, iată, iarna a trecut, ploaia a încetat, s-a dus. Flori se văd pe pământ, timpul cântării s-a apropiat şi glasul turturelei se aude în ţinuturile noastre. (2,11-12)

Elogiul pe care Elisabeta îl face Mariei, este un cuvânt „umplut de Duhul Sfânt” (Lc 1,41), pentru că revelează secretul unei primiri, pe care, în realitate, fiecare dintre noi este capabil să i-o ofere lui Dumnezeu, care – mereu – ne vorbește:

Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul! (Lc 1,45)

A crede că nu va rămâne neîmplinită promisiunea pe care Dumnezeu o face, chiar și nouă, este cea mai frumoasă dintre fericirile posibile pentru noi, pe acest pământ. Pentru că ne face să credem nu doar în Dumnezeu, ci și în noi înșine: în chipul și în glasul nostru.

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

A duce bucuria

„În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda.” Călătoria pe care o face Maria, în Evanghelia de astăzi, nu este motivată de teamă sau de căutarea unei certitudini, ci de nevoia arzătoare de a împărtăși, ceea ce s-a întâmplat în viața ei. Dorința de a o sluji pe Elisabeta este modul prin care exprimă nucleul experienței sale de credință. Dacă credința nu devine caritate, riscă să rămână viață spirituală abstractă. Iar caritatea se aseamănă mereu, cu ceea ce se întâmplă acestor două femei: „A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei”. Caritate înseamnă să aduci bucurie în viața celorlalți, mai ales a acelora care se simt singuri și disperați. Bucuria pe care o dăruim prin prezența noastră face concretă prezența acelui Dumnezeu, care îi ridică pe cei împovărați.  Ioan Botezătorul care tresaltă în sânul bătrânei sale mame, pare că vrea să danseze, așa cum a dansat David în fața Arcei Alianței. Într-adevăr, acum ei se află în fața Arcei Noului Legământ, Maria. În mod paradoxal însă, și cel care primește, cel căruia noi îi facem caritatea, ne dăruiește nouă ceva neașteptat: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”. Săracii sunt aceia care ne fac să înțelegem cu adevărat, cine suntem și care este sensul vieții noastre. Dacă tu vrei să faci o alegere importantă, pune-te în slujba celorlalți, și vei primi ca dar limpezimea. Teama și tulburarea pe care Maria le-a simțit în fața îngerului, găsesc lumină și acceptare în cuvintele Elisabetei. Caritatea ne spune mereu adevărul.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei: Apăsați aici