După ce a învins toți dușmanii și a ajuns la putere, regele David decide să mute dintr-un „cort” (2Sam 7,2) pe acel Dumnezeu pelerin, care a ocrotit parcursul său și pe cel al poporului împotriva dușmanilor. Ideea de a construi o casă pentru Domnul, în care să fie așezată arca alianței, pare să fie agreată și de către profetul de la curte: „tot ceea ce ai în inimă, mergi şi fă, căci Domnul este cu tine!” (7,3). A fost suficientă odihna de peste noapte, ca să iasă la lumină și umbrele ascunse ale unui asemenea proiect. Profetul Natan se răzgândește și se întoarce pentru a-și face mai bine meseria, invitându-l pe David să se mai gândească la intențiile sale:

„Aşa vorbeşte Domnul: Oare tu îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Te-am luat de la staul, de la oi, ca să fii conducător peste poporul meu, peste Israel; am fost cu tine oriunde ai mers, i-am nimicit pe toţi duşmanii tăi înaintea ta şi ţi-am făcut numele mare ca numele celor mari care sunt pe pământ;” (2Sam 7,8-9)

Există mereu riscul ispitei de a domestici „misterul” lui Dumnezeu, mărginind prezența sa în locuri și în momente bine precizate, îngrădind splendida sa libertate în scheme care oferă siguranță. Domnul, după ce apelează memoria lui David    - pentru că orice viitor nu poate decât să fie înrădăcinat în trecut – îi propune un plan diferit:

„ţi-am dat linişte de toţi duşmanii tăi. Domnul îţi face cunoscut că Domnul îţi va face o casă!” (2Sam 7,11)

În această schimbare de perspectivă, putem recunoaște ce fel de proces al convertirii încearcă Adventul să producă în inimile noastre. Convertirea la evanghelie înseamnă să abandonăm ideea că suntem noi care trebuie să facem ceva pentru Dumnezeu, în loc să acceptăm că este El, cel care vrea să realizeze ceva mare în noi și prin noi.

Cuvintele pe care îngerul i le spune Mariei încep cu proclamarea gratuității absolute a lui Dumnezeu:

"Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!" (Lc 1,28)

Chiar dacă este singulară, unică și irepetabilă vestirea adusă Fecioarei este paradigma oricărei alte incursiuni a glasului lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Suntem invitați să ne bucurăm și să tresăltăm dintr-un motiv foarte simplu, pe care inima noastră nu reușește prea mult să-l ține minte :

„Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu” (2Sam 7,14)

O astfel de privire, atât de gratuită și fidelă, poate să ne lasă fără răsuflare. De altfel nici măcar viitoare mamă a lui Dumnezeu nu este scutită de o formă de teamă, în fața imensității lui Dumnezeu, care vrea să se facă mic în sânul său:

„Ea s-a tulburat la acest cuvânt” (Lc 1,29)

Maria nu se lasă, însă, stăpânită de sentimente ci încearcă să cugete și să adopte o confruntare deschisă și inteligentă: „cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta” (1,29). Punându-și întrebări, Fecioara poate să recunoască în inima sa gândurile și sentimentele cele mai autentice, dând spațiu și încredere intrării lui Dumnezeu în inima ei.  Astfel îngerul poate să continue și să ducă la îndeplinire vestea sa:

„Nu te teme” (Lc 1,30)

prezentându-i până la capăt proiectul lui Dumnezeu.

Maria primește, ascultă, înțelege. Are încredere în Cuvânt și se eliberează de frică. În acest mod se termină așteptarea, iar Domnul poate în sfârșit să vină: „Iată” (1,38). Tânăra femeie din Nazaret, nu pierde ocazia de a se lăsa definită de un vis imens și plin de curaj, punându-și încrederea în Dumnezeu, pentru care ”nimic nu este imposibil” (1,37). Pentru a adera cu toată inima la Cuvântul lui Dumnezeu, Maria nu poate decât să se re-înțeleagă pe sine însăși, plecând de la noutatea care cere și așteaptă complicitatea sa, asumându-și dreptul și privilegiul unui nume nou – „slujitoarea Domnului” (1,38) – dezvăluind, în sfârșit, marele „mister care a fost ascuns din timpuri veşnice, dar care a fost descoperit acum” (Rm 16, 25-26)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)


La început, o listă de șapte nume aglomerează textul: Gabriel, Dumnezeu, Galilea, Nazaret, Iosif, David, Maria. Șapte este tocmai numărul totalității, pentru că ceea ce urmează să se întâmple va cuprinde întreaga istorie, profunzimile cerului și tot zbuciumul continuu al vieții. O Evanghelie contra curentului: pentru prima dată în Scriptură un înger se adresează unei femei; într-o casă oarecare și nu în sanctuar; în bucătărie și nu printre candelabrele de aur ale templului. Într-o zi obișnuită, însemnată totuși în calendarul vieții (în luna a șasea ...). Bucurie este primul cuvânt: bucură-te! Evanghelie în Evanghelie! Imediat vine și motivul: Ești plină de cer, nu pentru că ai răspuns „Da” lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu ți-a spus primul „Da” ție. Și ne spune „Da” fiecăruia, înainte de orice răspuns al nostru. Pentru ca harul să fie har și nu merit sau măsură. Dumnezeu nu se merită, se primește. Cel Preaînalt te iubește și de acum numele tău este: iubită pentru totdeauna; asemenea ei și eu sunt iubit pentru totdeauna. Cu toții, cu tandrețe, iubiți pentru totdeauna. Este o exprimare care ar fi trebuit să o pună în gardă pe Maria, pentru că atunci când vorbește așa, Dumnezeu încredințează o misiune minunată dar dificilă (R. Virgili): o cheamă pe Maria la o aventură de zbucium și de curaj. Maria, vei avea un fiu, al tău și al lui Dumnezeu, un fiu din cer și din pământ. Îi vei pune numele Isus (pentru prima dată: doar tatăl avea dreptul de a pune numele). Iar Maria, pregătită, inteligentă și matură, după un moment de tulburare, depășește frica, intră în dialog, pune întrebări, argumentează: explică-mi, cum se va întâmpla. Zaharia a cerut un semn, Maria cere un sens și un cum. Îngerul răspunde: infinitul intră în sângele tău, imensul se face mic în tine, ce contează cum? Lumina care a generat universuri coboară în întunericul sânului tău. Ce contează cum se va întâmpla? Cu toate acestea Gabriel se oprește pentru a-i explica inexplicabilul, și pentru a o asigura: vorbește despre Duhul care plutea deasupra apelor ca la începuturi, despre umbra deasupra cortului ca pe Sinai, o invită să gândească măreț, dincolo de limitele ei: ai încredere, va știe El să găsească cum. A găsit și pentru Elisabeta. O vei simți în trupul tău, ca și ea. Duhul ar fi putu să aleagă și alte căi, desigur, dar fără trupul Mariei evanghelia își pierde trupul, devine ideologie sau etică. Și acum Dumnezeu încă caută mame. Ne revine nouă, asemenea unei mame iubitoare, să-l ajutăm pe Domnul să ia trup în această lume, în aceste case și drumuri, având grijă de cuvântul său, de visurile sale, de Evanghelia sa. Dumnezeu va trăi prin iubirea noastră.

Padre Ermes Ronchi (www.avvenire.it)

 Lecturile zilei:Apasă aici