Trupul, vocea, gesturile marelui premergător al lui Isus, care domină evanghelia din această duminică, ne împiedică să înaintăm pe drumul către Crăciun, fără să trezim mai întâi în noi acea sete de dreptate, pe care Dumnezeu a întipărit-o în inima noastră, cu caractere care nu pot fi șterse:

„Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui!»” (Mc 1,3)

Strigătul cu care se deschide evanghelia lui Marcu vrea să fie un deget îndreptat nu împotriva, ci spre rădăcina – de neșters – unei alianțe între Dumnezeu și Israel, care nu a fost niciodată revocată, și care este semn al acelei legături și mai radicale între viața lui Dumnezeu și cea a omului, care așteaptă să se manifeste în destinul său ultim:

”Atunci se va descoperi gloria Domnului şi toate făpturile o vor vedea împreună, căci gura Domnului a vorbit.” (Is 40,5)

Chipul lui Ioan este poarta, strâmtă, prin care trebuie să avem răbdarea să introducem dorința noastră de a rămâne în comuniune cu acest Dumnezeu, care nu a dorit niciodată să modifice ci, mai degrabă, să-și asume umanitatea noastră, pentru a-i putea restitui sigiliul unei demnități originare:

”Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi avea o cingătoare din piele în jurul coapselor sale; mânca lăcuste şi miere sălbatică” (Mc 1,6)

Urgența unei sincere ”convertiri spre iertarea păcatelor” (1,4), a cărei icoană vie este Botezătorul, nu este altceva decât condiția cea mai simplă pentru a putea surprinde venirea Domnului, într-o manieră care respectă atât voința sa de a ne vizita cât și nevoia noastră de a fi atinși și vindecați, în capacitatea noastră de a ne dori o viață împlinită.

Cu toate acestea, voința de a intra într-o dimensiune a convertirii nu poate fi trăită într-o formă anxioasă, ci doar într-o profundă ”pace”, eliberată de inutilul simț al vinovăției. (2Pt 3,14). Există un dulce secret, pe care trebuie să-l descoperim în chemarea pe care o exercită Adventul asupra discipolatului nostru, despre care vorbește și apostolul Petru atunci când le amintește creștinilor că Dumnezeu:

”el este îndelung răbdător faţă de voi, întrucât nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire.” (2Pt 3,9)

Evanghelia lui Marcu, care însoțește reflecția orantă a Bisericii în acest an liturgic, poate să dăruiască o intensă consolare inimii noastre, amintindu-ne că viața noastră – așa cum am reușit să o ducem mai departe, până acum – poate mereu să se întoarcă la speranță:

”suferinţa lui s-a terminat, că nelegiuirea sa a fost răscumpărată, pentru că a fost luat din mâna Domnului dublul pentru păcatele sale!" (Is 40,2)

Dubla măsură luată, din cauza infidelității noastre, nu trebuie înțeleasă doar ca pedeapsă, menită să ne împovăreze zilele, ci, mai degrabă, ca neașteptata și de neînchipuit companie a unui Dumnezeu, fericit să ne dăruiască viața sa, pentru a putea duce împreună cu noi greutatea și gloria vieții noastre:

”Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt" (Mc 1,8)

Glasul lui Ioan în pustiu pregătește pașii noștri pentru un drum, în care trebuie doar să ne întoarcem cu încredere în grădina creației, pentru a descoperi că timpul este încă de partea noastră, dacă suntem dispuși să-l trăim ca așteptare a lui Dumnezeu și a promisiunilor sale, oricât de multe dezamăgiri și răni s-ar fi adunat inima noastră:

”Iubiţilor, aceasta să n-o ignoraţi: o zi la Domnul este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi!” (2Pt 3,8)

Convertirea pe care trebuie să o facem, cu încredere și cât mai urgent, reprezintă, înainte de toate, o profundă schimbare a modului în care îl gândim pe Dumnezeu, încetând să ni-l mai imaginăm ca pe cel care „întârzie împlinirea promisiunii”, pentru noi și pentru lumea întreagă. Ceea ce uneori pare să fie o întârziere, de neînțeles, în modul în care Domnul călăuzește istoria și îi gestionează evenimentele, poate să fie înțeleasă mai degrabă ca îndelunga răbdare, a celui care nu-și dorește altceva decât să ne întoarcem cu toții în țara făgăduinței:

”Ca un păstor îşi va paşte turma: cu braţul lui va aduna mieii şi-i va ridica la pieptul său, iar pe cele care alăptează le va conduce cu grijă” (Is 40,11)

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să pornim la drum, alături și împreună cu toții, conștienți că suntem făcuți pentru și însoțiți într-o minunată așteptare:

”Dar noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea”. (2Pt 3,13)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)