Nedumerirea lui Ioan asupra identității lui Isus pare să fie importantă pentru itinerarul, care conduce Biserica spre contemplarea Întrupării Cuvântului. În evanghelia de astăzi ascultăm, din nou, acel moment dificil în care Ioan, după ce a semănat speranța în inima lui Israel, simte și el nevoia să fie asigurat și întărit în propria experiență de credință:

„Tu eşti acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?” (Lc 7,19)

Versiunea din Luca nu e diferită cu mult față de Martei, cu excepția unui detaliu, deloc marginal. În loc să citească Scripturile, în evanghelia de astăzi, Domnul Isus anticipează răspunsul, care trebuie dus lui Ioan printr-o serie de acțiuni, în care se vede împlinirea timpurilor, anunțată de profeți:

„În ceasul acela, Isus îi vindecase pe mulţi de boli, de suferinţe şi de duhuri rele, iar multor orbi le dăruise vederea” (Lc 7,21)

Faptul că acțiunea precedă cuvântul nu trebuie înțeles ca o demonstrație de forță, prin care Isus încearcă să impresioneze, pentru a arăta că este Mesia. Toate evangheliile, în diferite moduri, arată că Isus nu a căutat niciodată să-și manifeste dumnezeirea prin evidențe zdrobitoare, ci a respectat capacitatea noastră de a o primi ca parametru nou și definitiv al umanității noastre, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În gestul lui Isus putem, mai degrabă, să recunoaștem timbrul vocilor profetice, în care răsună dorința celui Preaînalt de a fi recunoscut și iubit de creaturile sale:

”Eu sunt Domnul şi nu este altul. Nu este alt Dumnezeu în afară de mine, un Dumnezeu drept şi mântuitor nu există în afară de mine.” (Is 45,21)

Semnele mesianice ale vindecării omului, săvârșite de Isus, duc la împlinirea opera creatoare a lui Dumnezeu, care poate fi recunoscută încă din negura vremilor în lucrările sale: „eu sunt Domnul şi nu este altul. Eu întocmesc lumina şi creez întunericul, fac pacea şi provoc răul, eu, Domnul, fac toate acestea.” (45,6-7)

Cu toate acestea, la împlinirea timpurilor, tocmai atunci când manifestarea lui Dumnezeu se desăvârșește în istoria mântuirii, intervine o ultimă încercare în a recunoaște prezența sa. Ultimele cuvinte ale lui Isus, în evanghelia de astăzi, ne obligă să reflectăm asupra faptului că nu este suficient să vezi lucrările lui Dumnezeu și să asculți vestea cea bună a venirii sale, pentru a deveni discipoli ai Împărăției:

„și fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Lc 7,23)

Dacă, pe de o parte, persoana Mântuitorului ne atrage pentru că vedem strălucind în ea frumusețea și gingășia Tatălui, pe de altă parte, ne tulbură faptul că nu arată niciun fel de forță, care să anuleze slăbiciunea umanității noastre și gradualitatea istoriei. Întruparea nu inaugurează o transformare subită a lumii, ci o transformare prin iubire, în care lucrurile se schimbă doar prin gesturile de comuniune și de caritate:

”orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună” (Lc 7,22)

Așa cum ne învață, să credem și să cântăm, glasul lui Isaia, Nașterea Domnului nu înseamnă doar coborârea cerurilor ci și înălțarea pământului: „Picuraţi, cerurilor, de sus şi norii să plouă dreptatea; să se deschidă pământul, ca să rodească mântuirea şi să facă să răsară totodată dreptatea!” (Is 45,8). Pentru a aștepta și a grăbi venirea Domnului, putem să ne reluăm drumul vieții, fără să fim scandalizați de „sărăcia” Întrupării, lăsându-ne, mai degrabă, pătrunși de speranța dulce a bogăției sale paradoxale:

„Domnul îşi va revărsa bunătatea şi pământul îşi va aduce roadele; Dreptatea va merge înaintea lui şi-i va călăuzi paşii pe cale.” (Psalmul responsorial)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Criza Botezătorului

„Când au ajuns la el, bărbaţii aceia i-au spus: "Ioan Botezătorul ne-a trimis la tine, spunând: «Tu eşti acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?»” Ce frumos este să ajungem în pragul novenei de Crăciun și să intrăm în ea, prin momentul final de criză al lui Ioan Botezătorul. El care a fost elogiat de Isus ca fiind cel mai are dintre toți; el care este Ilie pe care toți îl așteptau; el care a înfruntat prepotența lui Irodși a predicat fără frică, acum trece printr-o îndoială feroce că poate Isus nu este Mesia. Orice om ajunge să treacă momente de criză, chiar și cei mai buni (mai ales ei). Doar prin astfel de crize suntem purificați de așteptările noastre, de imaginarul nostru prea uman, prea strâmt. Iar Isus răspunde acestei crize, acestei întrebări, nu prin cuvinte, printr-o argumentare convingătoare, ci prin fapte: „În ceasul acela, Isus îi vindecase pe mulţi de boli, de suferinţe şi de duhuri rele, iar multor orbi le dăruise vederea. Atunci, răspunzând, Isus le-a zis: "Mergând, spuneţi-i lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. Anumitor tipuri de criză sau de întrebări nu se răspunde analizând prea mult cu rațiunea ci deschizând ochii la ceea ce Domnul face în mod concret. Multe lucruri care ne fac rău și ne apasă inima vin din gândurile care sunt necruțător de logice încât nu lasă nici o cale de ieșire. Cu toate acestea, Dumnezeu știe să contrazică prin fapte acele tipuri de logică mortificante. Uneori, printr-o lectură superficială a vieții suntem convinși că am greșit totul, că nu valorăm nimic, că ne-am ratat, că am pierdut timpul, însă ar fi suficient să privim mai în profunzime realitatea pentru a vedea că Domnul spune altceva. Pentru a-l recunoaște pe Isus trebuie să fii inteligent, în sensul latin al cuvântului: intus-legere (a ști să citești înăuntru).

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei:Apăsați aici