Uneori durerea noastră ni se pare atât de grea și de nedepășit, încât pierdem din vedere contextul în care taina vieții noastre, la fel ca și a celorlalți, este mereu generată, ocrotită și însoțită de harul lui Dumnezeu:

Ridicaţi-vă ochii spre înălţimi! Cine le-a creat? El face să iasă, după număr, oştirile lor şi le cheamă pe toate pe nume. De mulţimea puterii şi de mărimea tăriei, nimeni nu este lipsit. (Is 40,26)

Cu siguranță nu e deloc ușor să ne ridicăm privirea, în acele momente în care ne simțim prea oprimați sau abandonați din cauza suferințelor. Cu toate acestea, Domnul ne invită să întreprindem această dificilă căutare în profunzime, nu pentru că este insensibil la suferința noastră, ci pentru a evita tentația de a măsura capacitatea de a ne alina viața cu o măsură inadecvată sau condiționată de experiențele noastre: „Cu cine mă veţi asemăna sau cu cine sunt deopotrivă?.” (Is 40,24)

De altfel, suntem atât de obișnuiți să luăm în serios ceea ce ne spune sensibilitatea noastră, încât ne simțim îndreptățiți să ne plângem și să bombănim mereu, și chiar să restituim – într-o formă mai mult sau mai puțin violentă – o parte din răul pe care îl simțim în viața noastră. Uităm că suferința noastră, chiar și atunci când este grea, este totuși mică, pentru că e doar o parte dintr-un tot la care luăm parte: viața celorlalți, creația, istoria. Domnul cunoaște această parte obscură a inimii noastre și, cu iubire, o scoate la lumină și o salvează:

„De ce spui, Iacob, şi de ce vorbeşti, Israel: este calea mea ascunsă de Domnul şi judecata mea, trecută cu vederea de Dumnezeul meu? Oare nu ştii sau nu ai auzit că Domnul este Dumnezeu veşnic? El, care a creat marginile pământului, nu oboseşte şi nu se osteneşte, iar inteligenţa lui nu poate fi pătrunsă”. (Is 40,27-28)

Trebuie să distingem între suferință și rău. Nu mereu la rădăcina unei dureri stă răul, care, în schimb, provoacă mereu suferință, pătimită sau provocată. Cristos Domnul nu a venit să îndepărteze suferința, ci să învingă răul, arătându-ne singura cale prin care poate fi neutralizat: luând parte până la compasiune, iubind până la iertare. Doar răul care nu este restituit – și nu ”celebrat” ca libertate de a răni – își pierde veninul și încetează să ne mai izoleze. Doar așa poate fi evitată o viață apăsătoare, acceptând invitația de a ieși dintr-o formă otrăvitoare de izolare, în care deseori ne place să ne ascundem:

"Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,28-29)

Este o provocare serioasă pe care o primim, acum la mijlocul timpului Adventului. Ne atinge și ne împinge și mai tare într-una dintre cele mai rezistente tentații: aceea de a nu alege calea cea mai grea, de a nu accepta prostia de a duce poveri mai grele decât este necesar să o facem. În timp ce ne îndreptăm, încă o dată, către Betleem pentru a contempla misterul Întrupării Cuvântului, cuvântul profetic ne invită să facem un pas lucid către noi înșine, pentru a recunoaște că, prea de multe ori, noi suntem cei ”osteniți și împovărați”. Dar și să recunoaștem că nu mereu greutatea pe care o simțim este reală. De multe ori este rodul anxietății noastre, sau, pur și simplu, este rezultatul incapacității noastre de a cere ajutor și susținere. Greutatea vieții se face ”ușoară” nu atunci când este anulată consistența realității sau a situațiilor pe care trebuie să le înfruntăm, ci atunci când învățăm să nu mai trăim începând cu noi înșine:

”cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31)

                                                        Padre Roberto Pasoloni (www.nellaparola.it)

Umili și blânzi

”Veniți la mine, voi toți”. Isus nu cheamă doar pe cei care merită, el cheamă pe toți. Ar trebui să nu uităm că nimeni nu este exclus de la propunerea pe care Isus o face omului. Ori de câte ori reducem conținutul evangheliei la un grup restrâns de aleși, merituoși, denaturăm universalitatea misiunii pe care Isus a venit să o împlinească. De aceea el continuă, precizând că în acești toți sunt ”cei obosiți și împovărați”. Cei obosiți sunt cei care simt efortul și greutatea, pe care o reprezintă observarea Legii, cei împovărați sunt cei care tocmai pentru faptul că nu respectă Legea trăiesc o viață apăsătoare, zdrobiți de o greutate insuportabilă. „Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre!” Jugul este un instrument, care face ca animalul să-și poată canaliza energiile, ca să poate da randament, cum ar fi de exemplu, la aratul pământului. A lua pe umerii noștri jugul lui Cristos înseamnă a găsi ceva, care să ne ajute să ne canalizăm energiile, pentru a aduce un rod, un sens, un rezultat. Dacă, în schimb, energia nu este canalizată, atunci se risipește sau devine autodistructivă, rănește, face rău, îngreunează viața. Iar, lecția fundamentală pe care trebuie să o învățăm este aceea a umilinței și a blândeții. Cel umil are o atitudine primitoare, nu trăiește apărându-se, ci încrezându-se. Cel care este umil are încredere, se lasă călăuzit, nu opune rezistență. Cel blând este cel care știe să folosească forța fără să devină violență, temperând-o cu tandrețe și gingășie. Cel blând este mai puternic decât toți, pentru că știe să rămână în picioare în fața adversităților, fără să cedeze logicii răului care funcționează după principiul ”acțiune/reacțiune”, ci știe să învingă răul cu binele. Însă această formă de umilință și de blândețe poate fi învățată doar de la Cristos. Ea nu este rodul unei tehnici, ci a unei relații cu Cel care este așa prin definiție.
                                                     don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici