Drumul Adventului, de acum aproape să ne ofere spre meditare minunatele texte ale zilelor de dinaintea Crăciunului, provocă astăzi în noi capacitatea de a ne adânci privirea, dincolo de vălul și de conturul realității. După cum știm, și după cum ne amintește mereu credința noastră, venirea Domnului este sigură și eficace. Trebuie însă să avem o inimă dispusă să recunoască semnele apropierii sale de noi, iar noi trebuie să fim dispuși să urmăm pașii prezenței sale în tumultul experiențelor noastre zilnice, mai ales în cele mici și nesemnificative.

Pagina evangheliei de astăzi ne arată că nu trebuie să fim niciodată prea siguri de această capacitate de a contempla realitatea, nici măcar când ești – sau cel puțin te simți – în prezența lui Dumnezeu și în dialog cu glasul său. Întrebarea arhiereilor și a bătrânilor poporului nu primește un răspuns nu doar pentru că nu merită unul, ci pentru că nici măcar nu caută să-l primească:

„Vă voi întreba şi eu un lucru. Dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. Botezul lui Ioan de unde era: din cer sau de la oameni?" (Mt 21,24-25)

Întrebarea prin care răspunde Isus nu este o formă mascată de vicleșug. Caută doar să pună în lumină acea răutate obscură, pe care interlocutorii săi o apără în secretul inimii lor. Într-un anumit fel, Domnul – care nu stă niciodată la discuție cu pateticele noastre mecanisme de blocaj interior – le oferă capilor religioși oportunitatea de a folosi acea privire a ”ochilor deschiși” (Nm 24,3.15), de care dispune orice creatură spirituală pentru a putea asculta ”cuvintele lui Dumnezeu” și pentru a cunoaște ”ceea ce lasă să se vadă Cel Atotputernic” (24,16)

Într-adevăr, așa acționează mereu Dumnezeu: dăruiește în mod gratuit, însă cere, mai apoi, să fie recunoscut. Pentru că darurile sale nu sunt calități, pe care trebuie să le posezi și să le aperi, ci ocazii de a crea relații. În loc să folosească această posibilitate autoritățile religioase se închid în raționamente absurde. Numai că rămân în cele din urmă amuțiți, trebuind să-l lase pe Isus să formuleze unicul răspuns posibil:

„i-au răspuns lui Isus: "Nu ştim". Atunci, el le-a zis: "Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea". (Mt 21,27)

Crăciunul, care este deja la ușă, nu ne cere, în fond, altceva decât asta: să privim viața în profunzime, cu toate darurile ei, pentru a putea descoperi trăsăturile chipului plin de iubire ale marelui Dăruitor: Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Doar începând cu această formă de gratitudine putem ajunge să mărturisim, în libertate, frumusețea prezenței și a venirii lui Dumnezeu în istoria din care (și) noi facem parte. Ceea ce i s-a întâmplat lui Balaam, profetul păgân, constrâns să recunoască în corturile lui Israel neașteptata glorie a lui Dumnezeu, este tocmai ceea ce timpul Adventului vrea să ne ofere și nouă: să putem vedea regalitate, lumină și putere în situațiile de sărăcie și de umilință, în care viața noastră și profeția bisericii se desfășoară în mod continuu:  

„Balaam şi-a rostit parabola sa: "Oracolul lui Balaam, fiul lui Beor, oracolul bărbatului cu ochii deschişi, oracolul celui care aude cuvintele lui Dumnezeu, al celui care vede ceea ce lasă să se vadă Cel Atotputernic, al celui care, deşi cade, are ochii deschişi: Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacob, locuinţele tale, Israel!” (Nm 24,3-5)

În obscuritatea iluminată artificial a timpurilor noastre, a avea ”ochii deschiși” înseamnă a fi dispus să recunoști cât de frumoasă este neclintita insistență a unui Dumnezeu, care vrea să răsară și să se ridice pe unicul cer al pământului nostru uman:

„Îl văd, dar nu acum, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacob, un sceptru se ridică din Israel” (Nm 24,17)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Cu ce autoritate

„După ce a venit Isus în templu, în timp ce învăţa, s-au apropiat de el arhiereii şi bătrânii poporului şi i-au spus: "Cu ce autoritate faci acestea şi cine ţi-a dat această autoritate?” Nu putem înțelege începutul evangheliei de astăzi, dacă uităm un detaliu important: cu o zi mai înainte Isus, intrând călare pe un măgăruș în Ierusalim, așa cum spuneau profețiile despre Mesia, a trecut pragul Templului și l-a ”purificat” alungându-i pe vânzători. Din această cauză, cei care se simt patronii casei, îi cer cont de autoritatea sa. Isus însă, vrea mai întâi să demonteze prezumția unei astfel de întrebări, pentru că nu se poate da un răspuns celui care nu vrea să îl asculte. Într-adevăr, există întrebări, chiar și dintre cele mai serioase, pe care noi le facem doar pentru a ne afirma gândurile și nu pentru că ne interesează cu adevărat să găsim un răspuns. Este atitudinea celui care întră în polemică cu toată lumea doar din dorința de a critica, de a demola, de a descuraja, de a disprețui. Celui care gândește astfel nu i se poate da niciun răspuns, pentru că nu există dorința de a construi cu adevărat ceva. Singurul lucru pe care știu să îl facă este să murmure între ei, dar nu sunt capabili de un dialog autentic: „Dar ei discutau între ei: „Dacă spunem: «Din cer», ne va zice: «Atunci de ce nu aţi crezut în el?» Iar dacă spunem: «De la oameni», ne temem de popor, pentru că toţi îl consideră pe Ioan ca profet”. Cel care trăiește astfel ratează ceea ce este mai important în viață, pentru că un astfel de defetism nu este decât o formă de nefericire, travestită în mândrie și aroganță:  „Şi i-au răspuns lui Isus: "Nu ştim". Atunci, el le-a zis: "Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea”. De multe ori, tăcerea lui Dumnezeu nu este acea stare a vieții spirituale asemănătoare nopții obscure a misticilor, ce este consecința faptului că nu dorim să-L ascultăm cu adevărat și să-L luăm în serios, asumându-ne responsabilitatea.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei:Apăsați aici