Glasul profetului Isaia și al lui Isus se împletesc, în liturgia de astăzi, pentru a oferi un răspuns la acel ”strigăt de implorare”, care se găsește în fiecare dintre noi, și care – de multe ori – cu cât se purifică mai mult de așteptările proprii, cu atât se întărește în așteptarea acelui ”har” (Is 30,19), care depășește și împlinește orice dorință a noastră. Evanghelistul Matei nu se sfiește să numească ”milă” acest har, prin care Isus se raportează la nevoile mulțimii

”Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor”. (Mt 9,36)

În acest magisteriu al carității accesibil tuturor, mai ales a acelora care au mai mare nevoie fără ca măcar să-și dea seama, par să se realizeze profețiile pline de speranță, prin care era anunțat sfârșitul timpurilor în care Dumnezeu apare absent, pentru că nu mai reușim să-i percepem atenția și grija în tot ceea ce ni se întâmplă, în viața de zi cu zi:

”Cei care te învaţă nu se vor mai ascunde şi ochii tăi îi vor putea vedea pe cei care te învaţă”. (Is 30,20)

Înainte de a-i chema la sine ” pe cei doisprezece discipoli ai săi”, pentru a le da o ”putere” de a predica și de a vindeca, Isus, în evanghelia lui Matei (capitolele 8-9), împlinește o adevărată operă de vindecare a umanității rănită și rătăcită, prin zece gesturi de milostivire, care încep cu vindecarea unui lepros (8,1-4) și se termină cu eliberarea unui mut posedat de diavol. (9, 32-34). În acest mod, cei mai apropiați prieteni ai lui Isus sunt îndemnați să devină conștienți, că nu se poate anunța mântuirea altora, dacă mai întâi nu ai făcut tu experiența ”acestui cuvânt, capabil să răsune ”în urma” (Is 30,21), dar mai ales înlăuntrul, timpului de strâmtorare și de necaz (Is 30,20), pe care cu toții trebuie să-l traversăm:

«Acesta este drumul: mergi pe el!» (Is 30,21)

Calea care se deschide, chiar și în momentele cele mai întunecate și dureroase, dea-lungul itinerariul nostru de cunoaștere și înțelegere al misterului umanității noastre, nu poate să fie alta decât întâlnirea cu diversitatea celuilalt, prin care ajungem cu toții la comuniunea în unica speranță a unei vieți împlinite. Papa Francisc amintește bisericii, în aceste timpuri, că pe această cale, în care se experimentează ”în dar” (Mt 10,8) uleiul tămăduirii și să mărturisește speranța Evangheliei, este necesar un proces de creștere, care înseamnă contactul de la persoană la persoană: ”Acum când Biserica dorește să trăiască o profundă reînnoire misionară, există o formă de a predica, care ne revine tuturor, ca un mod de angajare zilnică pentru a duce evanghelia persoanelor cu care avem de a face, celor apropiate dar și celor necunoscute. Este vorba despre o predicare informală, care se poate face în timpul unei discuții, la fel cum face un misionar atunci când vizitează o casă. A fi discipol înseamnă a avea acea dispoziție permanentă de a dărui altora iubirea lui Isus și asta se face în mod spontan și în orice loc, pe cale, în piață, la locul de muncă, pe drum (Evangelii Gaudium 127). Predicarea informală, capabilă să se folosească de orice moment pentru a extinde Împărăția și pentru a dilata speranța, este balsamul prin care Domnul poate vindeca ”orice boală şi orice neputinţă” (Mt 10,1), deoarece dă mărturie, înainte de toate, despre dorința noastră de a fi împreună și de a găsi răspunsuri la marile interogative ale vieții. Și ce altceva poate să facă Dumnezeu, dacă nu să se îngrijească de noi, atunci când ne punem cu încredere în fața lui așteptând împreună, un ”răspuns” al harului său?

                                                           Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Noi lucrători

”În acel timp, Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă.” Călătoria lui Isus nu este o hoinăreală fără sens. El străbate calea către casa Tatălui. Pe acest drum către acasă, El care este Fiul Unic, caută bărbați și femei pe care să-i facă frați cu El. Iubirea dintre Tatăl și Fiul nu este închisă în sine, dar vrea să fie împărtășită, dăruită și altora. În acest sens, Isus nu neglijează pe nimeni, ci, oriunde este un om acolo este și preocuparea de a-l căuta. ”Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: "Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!"”. Adevărata evanghelizare este prelungirea milostivirii lui Isus. Sunt multe de făcut și mulți așteaptă ca cineva să-i scoată din propriul infern, însă Isus nu arată această disproporție între cantitatea muncii și numărul lucrătorilor, spunând celor care îl ascultă să muncească mai mult, ci le cere să se roage Tatălui să trimită El lucrători, pentru că a prelungi în istorie mila lui Isus nu poate să fie decât un dar, pe care ni-l face Dumnezeu de a fi asemenea lui Isus în lume. Evanghelizare nu se naște dintr-o strategie, ci dintr-un dar pe care-l cerem lui Dumnezeu. Însă ce face cineva care evanghelizează? ”Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor».  Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli! În dar aţi primit, în dar să daţi". Împărăția are de a face cu prezentul și nu cu un viitor îndepărtat. Cine îl întâlnește pe Dumnezeu, nu găsește o promisiune că într-o zi lucrurile se vor schimba, ci găsește o schimbare care este deja în act și trebuie să ai ochii deschiși ca să o poți observa. Iar efectele acestei evanghelizări sunt vindecarea de tot cea ce restrânge și împiedică viața. Semnul distinctiv? Gratuitatea!

                                                         don Luigi Maria Epicoco (www.nellaparola.it)


Lecturile zilei: Apasă aici