Narațiunea evangheliei lui Luca, deosebit de atentă să ofere detalii „cercetat(e) toate de la început cu grijă” (Lc 1,3), se oprește asupra episodului „când s-a împlinit timpul pentru Elisabeta ca să nască, a născut un fiu.” În ziua circumciziei – a opta după naștere – toate rudele și prietenii prezenți „voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui său” (1,59). În acest moment, atât mama prin cuvinte, cât și tatăl cu ajutorul unei „tăblițe” (1,63) – deoarece a rămas „mut” (1,20) pentru că nu a crezut cuvintelor îngerului – decid să impună cu forța un nume cu totul nou, la care nimeni nu se aștepta și care introduce surpriza și noutatea timpurilor mesianice:

„Ioan este numele lui” (1,63)

Deosebirea semnificației celor două nume nu pare atât de relevantă: Zaharia înseamnă „Dumnezeu își amintește”, în timp ce Ioan „Dumnezeu este milostiv”. Cu toate acestea, diferența subtilă existentă între cele două nume, nu trebuie să treacă neobservată. Primul este orientat spre trecut, spre mântuirea realizată de Dumnezeu de-a lungul secolelor: intervențiile sale, minunile și fidelitatea sa. Sugerează faptul că trecutul trebuie, în mod necesar, să orienteze prezentul. Al doilea nume, în schimb, focalizează atenția asupra momentului actual și asupra a ceea ce Dumnezeu are de gând să facă, în vederea unui viitor mai bogat în speranță pentru toți. Numele „Ioan” devine profeție al unui criteriu de nouă generație, pentru că arată cum istoria nu este doar condiționată, dar și eliberată de inevitabila moștenire.

Nu fără o anumită suferință și un lent parcurs personal, cei doi părinți bătrâni au ajuns la adevărul aceste subtile distincții și au înțeles că, în timp ce primul nume este dat de simplul obicei de a lega viața fiului de aceea a tatălui, cel de-al doilea are în sine excedența unei revelații, harul unei promisiuni pe care Domnul a făcut-o și în care le-a fost greu să creadă. A ști să intuiești în istorie această plusvaloare, care permite generațiilor să fie aliate, pentru că sunt libere una față de alta, este ceea ce anunțau profeții, pentru ca venirea Domnului să nu fie o lovitură care „distruge”, ci un act de mântuire:

Iată, îl voi trimite la voi pe Ilie, profetul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare! El va face să se întoarcă inima părinţilor faţă de copii şi inima copiilor faţă de părinţi”(Mal 4,23-24)

Dacă noi credem, că existența este drastic marcată de condițiile sale inițiale (părinții), evanghelia vestește, în schimb, că între premisele și evoluția unei vieți omenești este și – mai degrabă – o discontinuitate, o prezență a lui Dumnezeu, care eliberează numele unei persoane de predestinare și de fatalism. Milostivirea lui Dumnezeu nu este un atribut static al bunătății sale. Ea reprezintă dinamismul compasiunii, care operează neîncetat în adâncurile istoriei, sprijinind lipsurile fragilității umane și limitele, pe care orice generație le are, pentru ca „să placă Domnului” (Mal 3,4) și să fie „după dreptate” (3,3) oferta vieții fiecărui om.

Dacă vrem să ne pregătim, pentru a celebra Crăciunul, atât de aproape acum, suntem invitați să recuperăm conștiința, că și numele nostru este menit să se transforme prin criteriul Întrupării, pentru a deveni semn al unei realități mai mari și mai minunate. Fiecare dintre noi poate fi, nu doar condiționat de propriul trecut, dar și recondiționat fără încetare de harul lui Dumnezeu. Istoria fiecărui om, cu luminile și umbrele sale, nu este niciodată congelată într-o carte deja scrisă, cu un număr de pagini deja fixat, în mod tragic. În măsura în care ne deschidem la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și învățăm să recunoaște lucrarea și providența sa, putem vedea că, ceea ce este important nu s-a întâmplat încă, că zilele cele mai bune trebuie încă să vină pentru noi, că aventura vieții este abia la început. Atunci vom putea să redescoperim uimirea:

„Ce va fi oare acest copil?” (Lc 1,66)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Ioan va fi numele lui

Pare că liturgia, vrea să ne pregătească pentru Crăciun, prin relatarea evenimentelor legate de nașterea înainte mergătorului: Ioan Botezătorul. Îi lăsasem pe Elisabeta însărcinată și pe Zaharia mut, din cauza necredinței sale, și deci este normal ca scena să fie ocupată de cuvintele Elisabetei, care, contrar obiceiurilor și tradițiilor, se impune cu forță pentru a da nume copilului, Ioan: „În ziua a opta au venit pentru circumcizia copilului şi voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui său. Însă, luând cuvântul, mama lui a spus: "Nu, ci se va numi Ioan". Dar ei i-au zis: "Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta". I-au făcut semne tatălui său cum ar vrea să fie numit. Cerând o tăbliţă, a scris: "Ioan este numele lui". Şi toţi s-au mirat”. Nu se înțelege dacă erau mirați pentru alegerea numelui sau pentru totala comuniune între Zaharia și Elisabeta. Mie asta îmi place să cred, pentru că e greu să găsești sintonie între două persoane care stau împreună, într-o lume care tinde doar să ne contrapună, așa cum se întâmplă vecinilor din evanghelia de astăzi. Și mia cred că această sintonie este și adevărata cauză a vindecării lui Zaharia: „Îndată i s-a deschis gura şi i s-a dezlegat limba, iar el vorbea binecuvântându-l pe Dumnezeu. I-a cuprins frica pe toţi vecinii şi în tot ţinutul muntos al Iudeii se povesteau toate aceste lucruri.” Însă, un alt element semnificativ al acestei relatări, este faptul că numele Ioan nu este luat din tradiția familiei lui Zaharia și a Elisabetei. Ca și cum ar dori să sublinieze „diversitatea” Botezătorului. Elisabeta și Zaharia dovedesc iubire, pentru că apără unicitatea, originalitatea, diversitatea fiului lor. A iubi nu înseamnă a-l face pe celălalt asemenea ție, ci înseamnă a salva ceea ce este unic, irepetabil și diferit în el. Înseamnă să iubești ceea ce nu ți se potrivește ție.  Înseamnă să permiți ca celălalt să fie pe deplin el însuși, să fie diferit de așteptările mele si ale celor care-l înconjoară.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei:Apasă aici