Imaginea muntelui continuă să ne călăuzească primii pași ai Adventului. De data această, însă, Isaia nu-l mai indică ca loc de întâlnire pacifică al tuturor popoarelor, ci ca pe scena unui banchet minunat, la care sunt pregătite cele mai bune mâncăruri, cele care satură și mângâie inima cu profunde consolări. Foame sufletului va primi hrana cea mai dorită, deoarece pe munte, Dumnezeu se va descoperi tuturor ca Tată.

În ziua aceea, Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă ... Va înlătura moartea pentru totdeauna. Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe faţa tuturor (Is 25,6.8)

Domnul Isus pare să fie animat de aceleași sentimente și de aceleași proiecte, despre care vorbește profetul, când (tocmai) pe un munte permite ca umanitatea infirmă și nevoiașă să se adune în jurul său, pentru a fi hrănită și întărită. La picioarele sale, sub ochii săi, umanitatea noastră nu poate decât să prindă viață:

Isus, plecând de acolo, a venit de-a lungul Mării Galileii şi, urcând pe munte, s-a aşezat acolo. Veneau la el mari mulţimi având cu ele şchiopi, orbi, invalizi, muţi şi mulţi alţii pe care îi puneau la picioarele lui, iar el i-a vindecat, (Mt 15,29-30)

Toate acestea ar fi de ajuns pentru ca să se aprindă o luminiță în adâncul inimii noastre și pentru ca să se renască rugăciunea, mai ales aceea de intercesiune. Însă Evanghelia ne provoacă și mai mult atingând întreaga noastră sensibilitate. Adânc atins de neputința mulțimii, Învățătorul alege să nu pregătească singur banchetul anunțat de profetul Isaia. Decide să-i implice și pe discipoli în „mila” sa (15,32), deschizând o breșă în fricile lor ascunse:

Discipolii i-au spus: "De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să hrănim o mulţime atât de mare?" Dar Isus le-a zis: "Câte pâini aveţi?" Ei au răspuns: "Şapte şi câţiva peştişori". (Mt 15, 33-34)

Știm pe de rost finalul relatării, semnificației ei o uităm întotdeauna. Să facă minuni pentru Dumnezeu nu este cu siguranță o problemă – ce altceva ar putea să facă? – ci un mod de a ne spune că, acolo unde este foame și sete, adevărata minune suntem (și) noi. Și această minune se poate întâmpla ori ce câte ori încetăm să ne mai uităm cu resemnare la cei ”câțiva peștișori” și punem ceea ce avem și suntem, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu. Doar atunci viața se împarte și se înmulțește. Devine abundentă, pentru noi și pentru toți! Așa este Advent! Așa vine Domnul!

Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din ceea ce a prisosit din bucăţi au strâns şapte coşuri pline. (Mt 15, 37)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Mila multiplicată

”Isus, plecând de acolo, a venit de-a lungul Mării Galileii şi, urcând pe munte, s-a aşezat acolo.” Scenariul descris de evanghelistul Matei, în evanghelia de astăzi, pare că este același scenariu  cu al fericirilor. Într-adevăr, încă o dată se urcă pe munte și oprindu-se, își ridică ochii și privește spre cei care-l urmează: ” Veneau la el mari mulţimi având cu ele şchiopi, orbi, invalizi, muţi şi mulţi alţii pe care îi puneau la picioarele lui, iar el i-a vindecat, aşa încât uimea mulţimea care vedea muţii vorbind, invalizii sănătoşi, şchiopii mergând şi orbii văzând.” Noi suntem această mulțime căreia îi este greu să se întoarcă la casa unui sens, pentru care să merite să trăiești; noi suntem acești invalizi, încovoiați în noi înșine, incapabili să ridicăm privirea și să recunoaștem o lume imensă, dincolo de eu-l nostru; suntem noi acești orbi care nu reușesc să vadă ceea ce contează; suntem surzi, incapabili să ascultăm Cuvântul, care ne poate salva. Asupra noastră Isus revarsă puterea sa și ne vindecă. Însă El nu pierde ocazia să ne readucă la o viață nouă. Isus știe foarte bine că pentru a trăi omul are nevoie de ceva care să-l susțină zilnic, de aceea izbucnește în El o ”milă”, pe care discipolii nu pot să o înțeleagă imediat: ”Chemându-i pe discipolii săi, Isus le-a zis: "Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce. Şi nu vreau să-i trimit flămânzi, ca nu cumva să leşine pe drum". Discipolii i-au spus: "De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să hrănim o mulţime atât de mare?". Isus ia în serios foame celor care îl urmează, însă discipolii opun acestei atenții slăbiciunea lor. Și totuși Isus știe să lucreze cu puținul pe care îl au. În cele din urmă, adevărata minune a aceste evanghelii este exact acest Har, care reușește să înmulțească și să-i sature pe toți, cu puținul pe care îl au discipolii, cu condiția să nu-l țină cu frustrare, ci să-l pună la dispoziție. 

don Luigi Maria Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici