Examinând principalele perspective filosofice asupra morții, Jacques Choron distinge trei tipuri de temeri față de moarte: (1) față de ce vine după; (2) față de evenimentul morții; (3) față de încetarea existenței. Dintre acestea, primele două sunt frici legate de moarte Doar a treia, „încetarea existenței" (anihilarea, stingerea, distrugerea) pare a se situa mai aproape de centrul a ceea ce reprezintă frica de moarte.

Kierkegaard a fost primul care a trasat o distincție între frică și angoasă; el contrasta frica, adică frica de ceva, cu angoasa, care nu e o frică de un obiect determinat. Putem să fim angoasați că ne vom risipi și vom deveni neant. Această angoasă nu poate fi localizată.

O frică pe care nu o putem localiza și nici înfrunta devine și mai teribilă: ea generează un sentiment de neputință care invariabil generează și mai multă angoasă. Cum putem lupta împotriva angoasei? Prin deplasarea sa de pe nimic, pe ceva. E ceea ce Kierkegaard înțelegea prin faptul că „nimicul care e obiect al angoasei ar deveni din ce în ce mai mult un ceva". Angoasă încearcă să devină frică. Dacă vom putea transforma teama de nimic în teamă de ceva, vom putea iniția acțiuni de protecție - altfel spus, vom putea fie să evităm lucrurile de care ne temem, fie să dezvoltăm ritualuri magice care să o diminueze, fie să planificăm o campanie sistematică de detoxifiere.

Este rar întâlnită angoasa de moarte în formă nedisimulată: această angoasă este gestionată prin intermediul unor mecanisme de apărare convenționale (de exemplu, refularea, deplasarea, raționalizarea) și de unele care îi sunt specifice. Bineînțeles, această situație nu trebuie să trezească nedumeriri pentru nimeni: toate teoriile angoasei spun la fel. Angoasa primară este transformată întotdeauna în ceva mai puțin toxic pentru individ; iar acesta e rolul unui întreg sistem de mecanisme psihologice de apărare.

... angoasa care învăluie moartea este deopotrivă nevrotică și normală. Toți oamenii au parte de angoasa de moarte, însă unii o resimt atât de exagerat, că are repercusiuni asupra experienței, conducând la o creștere a disconfortului și/sau la întărirea unor mecanisme defensive împotriva angoasei care restricționează creșterea și care, adesea, generează ele însele o angoasă secundară.

 ... angoasa de moarte e invers proporțională cu satisfacția vieții. Un sentiment de împlinire, că viața a fost trăită bine diminuează teroarea morții. Nietzsche, în caracteristicul său stil hiperbolic spunea: „Tot ce-i perfect, tot ce-i copt vrea să moară. Tot ce-i necopt vrea să trăiască. Tot ce suferă vrea să trăiască, ca să se coacă, să fie vesel și să dorească - să dorească lucrurile care sunt mai depărtate, mai înalte, mai strălucitoare".

 (Irvin Yalom, Psihoterapie existențială, Ed. Trei 2012, 39-250)


”Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele mielului” (Ap7,14) ... Credința, ca încredere în milostivirea lui Dumnezeu, este procesul profund de ”spălare” a ”hainelor” condiției noastre necurate, adică murdărită, pătată de angoasa morții, pe care sfârșitul de toamnă și timpul pandemiei o exacerbează necontrolat. ”Sângele mielului” este sfințenia, desăvârșirea iubirii lui Cristos, Om și Dumnezeu, mai puternică decât moartea, pe care creștinul o atinge și o asimilează în experiența Cuvântului și a Sfintei Împărtășanii. ”Oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 6,40) Aceasta este împlinirea, adică sfințirea, care ne face să ne ”bucurăm și să tresăltăm de veselie”, în ciuda faptului că ne știm fragili și muritori.