Nu știu dacă sunteți neapărat conștienți, dar așezându-vă acum comod în bănci și orientându-vă privirea spre mine, ați săvârșit un gest liturgic. Vă amintiți că evanghelistul Luca relatează cum Isus, la începutul activității sale publice, într-o zi de sâmbătă, pe când era la Nazaret, s-a dus la sinagogă, s-a ridicat să citească din Sfânta Scriptură, a proclamat un text din profetul Isaia, a închis cartea și s-a așezat, pregătindu-se să explice cuvântul. Notează evanghelistul: "Ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți spre el” (Lc 4,20).

Scena aceasta se repetă în bisericile noastre ori de câte ori un ministru al Domnului, după ce s-a proclamat Cuvântul, se pregătește să predice. Toți se așază, dacă au pe ce, și „ochii tuturor sunt ațintiți spre el”. Ochii ațintiți, o știm bine, au în spate diferite gânduri și stări de spirit. Unii sunt curioși și se întreabă: oare azi ce ne mai spune părintele? Alții sunt mai sceptici și-și zic: după cum începe, e clar; măcar de-ar fi mai scurt azi... Alți ochi sunt distrați, se vede că sunt absenți, rămași acasă, sau prinși cu vreo problemă de rezolvat. Nu sunt astea singurele stări, dar în general sunt cele mai comune. Erau prezente la Nazaret, și sunt prezente în bisericile noastre.

Modul acesta de a aborda predica, din partea celui care o ascultă, riscă să-l priveze de partea cea mai importantă: întâlnirea cu Isus. Totul pleacă de la un defect de focalizare: ochii sunt ațintiți doar spre preot; ori atâta timp cât sunt ațintiți doar spre el, predica e un discurs, care poate fi mai mult sau mai puțin captivant, bine sau prost construit, lung sau scurt, comparabil cu altele, etc. Iar un discurs poate avea cel mult un efect performativ asupra ascultătorului, dar nu unul cu adevărat spiritual. însă proclamarea Cuvântului e mai mult decât atât, e o întâlnire cu Cel înviat. Mult mai important decât ceea ce reușește predicatorul să clădească cu cuvântul său, e ceea ce săvârșește Duhul în adâncul inimilor noastre. Dar pentru ca El să poată lucra în mod rodnic, e nevoie ca ochii inimii să fie ațintiți nu atât spre preot, ci spre Isus.

Vă invit, de aceea, să faceți acest efort de focalizare, și vă invit să-l faceți nu doar astăzi, dar să vă obișnuiți să-l faceți mereu: după ce am proclamat Cuvântul Domnului, nu doar ne așezăm comod și ațintim ochii spre predicator, ci ne deschidem inimile spre Isus înviat. Acest moment e o întâlnire cu El. El ne hrănește, El are cuvintele vieții veșnice, El este adevărul, calea și viața, El are ceva cu adevărat de spus. O spun, nu pentru a mă de-responsabiliza pe mine, care am fost invitat să frâng împreună cu voi Cuvântul de astăzi. O spun pentru că pur și simplu așa este și așa trebuie să fie.

Acest efort de focalizare e necesar și pentru a putem intra în mod rodnic și corect în misterul sfântului pe care îl celebrăm astăzi: Padre Pio. Dacă noi îl privim cu aceeași atitudine cu care l-au privit consătenii pe Isus, ne pierdem privirea în ceea ce am putea numi „fenomenul Padre Pio”. Pentru că Padre Pio, cum bine știm, a fost un fenomen. A dus o viață demnă de o scrie Netflix de succes. De altfel, dacă nu greșesc, a fost poate primul sfânt al postmodernității, care a fost tratat ca un fenomen mediatic. A urmat apoi Maica Tereza și loan Paul II, ca să citez doar doi, dar Padre Pio a fost personajul primului sezon.

 A fost pe prima pagină a ziarelor, obiect de reportaje la televizor, care a fost inventat, de altfel, în timpul vieții lui. În Italia timpului său, se vorbea mereu de el. Cardinalul Siri, mare arhiepiscop de Genova, povestea că pe când era președintele Conferinței Episcopale Italiene, ori de câte ori îl întâlnea pe Sfântul Părinte (pe atunci loan XXIII), mereu subiectul Padre Pio venea în discuție. O știm prea bine, Padre Pio a fost un personaj controversat, adulat de mulțimi și persecutat de anumite elite. A înfăptuit minuni, apărea în diferite locuri, deși se afla fizic în altele, pentru că avea darul bilocației, citea în sufletele altora, făcea profeții cu privire la viitor, avea extaze mistice, și mai mult decât orice, a purtat timp de 50 de ani, în mod vizibil, stigmatele. Și exact ca în orice serie cinematografică care se respectă, și istoria sa a avut un final cât se poate de happy: s-a demonstrat că a avut dreptate; aceeași instituție care îi interzisese să celebreze și să se exprime în public, mai apoi l-a declarat sfânt.

Ori, dacă noi ne ațintim privirea doar la aceste aspecte fenomenale ale vieții lui Padre Pio, avem toate șansele să pierdem di vedere esențialul, care, așa cum genial remarca Antoine de Saint-Exupéry, este invizibil pentru ochi. Pentru a capta esențialul existenței și experienței lui Padre Pio este necesar să facem același efort de focalizare, pe care trebuie să-1 facem la Sfânta Liturghie: Nu Padre Pio este fenomenal. Isus este fenomenal! Padre Pio este mare pentru că a reușit să se lase condus, astfel încât Isus să poate lucra în el și prin el.

Dar chiar și așa, oricât de bun ucenic ar fi fost el, toată strădania sa ar fi reușit cel mult să clădească un om frumos, dar nu gigantul care a fost. Ne spun biografii săi că Francesco Forgione - cum se numea el înainte de a deveni frate -, deja de la o vârstă fragedă, petrecea ore întregi în biserică, iar când avea 5 ani s-a consacrat inimii lui Isus. Am putea spune că o făcea pentru că provenea dintr-o familie foarte bună. Vrăjeală! Cei care aveți copii mici, știți că nu-i chiar așa de simplu. Destinul său a fost de la început unul special, iar o existență ca a sa nu poate fi doar un simplu produs al propriei strădanii, ci este o mărturie puternică, evidentă, a prezenței și a lucrării iubitoare a lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Spunea părintele Eduard Ferenț, profesor de teologie pentru mulți dintre noi, preoții de astăzi - Dumnezeu să-i dea sănătate -, că apariția sfinților în mijlocul nostru e ca un gest prin care Domnul, parcă ia istoria în mâini și o scutură, o zguduie din temelii. Acesta e efortul de focalizare pe care vă invit să-l facem și noi astăzi, în sărbătoarea sa: privind la viața lui Padre Pio, să-l vedem în ea pe Isus cel Viu, care este prezent în Biserica sa și lucrează în lume mai ales prin inimile care i se deschid și i se oferă întru totul.

De altfel, făcând acest efort de focalizare, observăm că, după ce s-a mai potolit puțin fervoarea creată de fenomenul Padre Pio, după ce mustul s-a oprit din fiert, vinul nou a început să se limpezească și să scoată la iveală dimensiuni foarte profunde ale experienței trăite de fratele capucin.

Una dintre cele mai fascinante, care transpare mai ales din miile de scrisori ale sale, este fără îndoială latura sa mistică. In scrisorile adresate părintelui său spiritual, Padre Pio descrie cu multă precizie trăiri de fuziune totală a inimii sale cu cea a lui Isus, extaze și viziuni ale lumii de dincolo, sau perioade lungi de ceea ce sfinții mistici numesc „noaptea credinței”, în care sufletul percepe cu o intensitate sfâșietoare absența sensibilă a lui Dumnezeu și învață să înainteze în viața spirituală, doar punând în mișcare credința, speranța și iubirea.

Nu este întâmplător că Dumnezeu a dăruit secolului trecut mari sfinți mistici, care au trăit în fața camerelor de luat vederi un raport imediat, vizibil și profund cu Domnul. Când Padre Pio celebra Sfânta Liturghie, cei prezenți nu aveau dubii că acolo pe altar se săvârșește o mare taină. Când loan Paul II se așeza în rugăciune, era evident că acolo avea loc o întâlnire și că omul acela intra într-o altă dimensiune. Când Maica Tereza apărea sau se exprima în public, se percepea ușor că lumina pe care o transmitea provenea dintr-o altă lume. De ce spun că nu e întâmplător?

 Karl Rahner, un mare teolog german, mort în 1984, a rostit o frază îndrăzneață, care a devenit repede celebră: ”în secolul al XXI-lea, creștinul va fi ori mistic, ori nu va fi deloc“. Eu cred că pe această linie se înscrie mare parte din ereditatea lui Padre Pio și actualitatea sa: viața sa e o mărturie vie că experiența intensă a relației cu Dumnezeu este posibilă, este voită de Dumnezeu însuși și, prin Isus, este accesibilă tuturor. Iar acolo unde nu se face această experiență a lui Dumnezeu, creștinismul, încet, încet, se stinge.

Nu trebuie să ne închipuim că a fi mistici, în sensul intuit de Rahner, înseamnă a avea aceleași trăiri pe care le-a avut Padre Pio. Nu despre asta este vorba, pentru că fiecare are istoria și chemarea lui. Spus pe scurt, a fi mistic înseamnă a face astăzi aceeași experiență pe care au făcut-o primii creștini, adică experiența de a-l întâlni pe Isus înviat și de a deveni discipolii săi. E invitația directă și universală, făcută de Isus în evanghelia pe care am proclamat-o astăzi.

 Din fragmentul de astăzi, noi cel mai adesea ne oprim asupra binomului oboseală - odihnă, asupra caracteristicilor inimii lui Isus (blândă și smerită), asupra antagonismului jugul lumii - jugul lui Isus. Însă întregul context al acestui pasaj e acela al unei chemări: "veniți la mine toți (...) și învățați de la mine". Veniți la mine, învățați de la mine, insistă El. E o invitație clară la un raport direct, imediat cu el, de tipul maestru - discipol.

Iată de ce, de la Sfântul Părinte în jos, trecând prin episcopi, preoți și până la ultimul botezat, ceea ce ne definește cel mai mult identitatea noastră creștinească este faptul de a fi discipoli ai lui Isus. Credincioșii nu sunt discipolii preoților, așa cum preoții nu sunt discipolii episcopilor, iar episcopii nu sunt discipolii Sfântului Părinte. ”Dar voi să nu fiți numiți «maeștri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos, iar voi toți sunteți frați!” (Mt 23,10), a insistat Isus într-un alt context, invitându-ne El însuși să facem acest efort de focalizare, adică să facem pasul de la miniștrii săi, la El. Miniștrii sunt însoțitori de drum, dar nu încetează niciodată de a rămâne ei înșiși discipoli.

Ne spune cartea Faptelor Apostolilor că Paul și Barnaba, aflându-se la Antiohia, un an întreg au luat parte la adunările Bisericii și au învățat o mulțime numeroasă. Și precizează autorul sacru: „în Antiohia, discipolii au fost numiți pentru prima dată creștini” (Fapte 11,26). Pentru noi, astăzi, termenul de creștin este cel mai folosit pentru a ne identifica din punct de vedere religios. De aceea noi avem nevoie să citim această frază în sens invers: La Valea Lupului, în dieceza de Iași, cei care în limbaj obișnuit se numesc creștini, sunt discipoli de-ai lui Isus Cristos. Sunt cei care l-au cunoscut pe Isus înviat, care sunt fascinați de El, care îl recunosc ca maestru de viață adevărată, care au încredere în Cuvântul său, care stau și vorbesc cu El, iar proiectul lor de viață este însuși faptul de a-l urma pe El. Este aceasta o descriere reușită a fiecărui creștin care se află acum în biserică? Probabil că nu; este mai degrabă descrierea unui drum, a unui drum de convertire.

Personal, din cât reușesc eu să văd, cred că adevărata convertire în viață nu este aceea de a ne elibera de un anumit păcat, nu este aceea de a lua o hotărâre importantă și radicală, acestea sunt doar consecințe. Adevărata convertire este aceasta: trecerea de la nivelul de adoratori ai lui Dumnezeu la acela de discipoli ai lui Isus. Când se întâmplă această trecere, totul se schimbă în viața noastră. Când se întâmplă această trecere, totul se schimbă în comunitatea noastră. Ea face saltul de la o comunitate de adoratori respectuoși ai lui Dumnezeu, la una de discipoli curajoși ai lui Isus. Toți creștinii practicanți sunt adoratori ai lui Dumnezeu: cred în el, au teamă de el, se străduiesc, atât cât pot, să-i țină poruncile, se roagă lui. Puțini, însă, ajung să fie și discipoli ai lui Isus, care, credeți-mă, e altceva. Este nivelul creștinismului mistic, fără de care, religia noastră, atenționa Rahner, își pierde orice vigoare.

 Prin slujirea care mi s-a încredințat, am posibilitatea să cunosc multe biserici locale, răspândite pe toate continentele lumii: am cunoscut puțin biserica din America Latină, pe cea din Africa, pe cea din alte țări din fostul spațiu comunist, pe cea din multe țări occidentale. Există peste tot un numitor comun: Biserica e vie doar acolo unde creștinii reușesc să aibă un raport viu cu Isus înviat. Acolo unde nu reușesc acest lucru, Biserica ori s-a stins aproape de tot, ori e doar o instituție, ori supraviețuiește încă, dar este doar o chestiune de timp, iar în interiorul ei nu se percepe bucuria evangheliei, ci mai degrabă frica, voluntarismul, moralismul tipice adoratorilor lui Dumnezeu care nu ajung să devină și discipoli ai lui Isus.

Ar merita aprofundat mai mult acest aspect, dar mă apropii deja de limita decentă de timp al unei predici de hram. Oricum, multe lucruri le știți, altele le intuiți deja. Mai mult, cred că toată strădania Pr. Bodgan aici la Valea Lupului este aceea de a provoca în voi această convertire, atât la nivel individual, cât și la cel comunitar. Și mai mult, mâine se inaugurează în Dieceza noastră planul pastoral pentru următorii trei ani, care își propune tocmai să ne ajute să creștem în această identitate a noastră de ucenici ai lui Isus.

 Padre Pio, care nu e un star din trecut, ci este Viu, și a primit de la Domnul, prin canonizare, misiunea de continua în mod puternic lucrarea sa în lume, să ne fie alături, mijlocind pentru fiecare dintre noi acest dar, al creșterii în cunoașterea și urmarea lui Isus, Maestrul și învățătorul nostru, căruia să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.

(Pr. Mihăiță Blaj – Oficial în Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun)