Noi suntem obișnuiți să considerăm evanghelia ca pe un opțional religios, pe care îl putem folosi așa cum ne place, sau ca pe un ornament pentru sufletele frumoase. Însă nu este așa. Evanghelia este pur și simplu salvarea omului ca om, altfel este pierdut. Pentru că orice om caută să se salveze, orice om este sclavul egoismului, al răului, al morții, chiar dacă nu este credincios. Evanghelia nu este doar pentru credincioși. Este pentru om. Pentru ca să poată trăi ca om în mod deplin, adică ca fiu al lui Dumnezeu. Ca să nu trăiască sub amenințarea fricii de moarte, a angoasei, a nimicului, a lipsei de sens.

Căci problema omului este salvarea. Nu are alte adevărate probleme.

Salvarea de ce anume? De rău, pe care-l confundă deseori cu suferința. Însă răul este ceva mult mai radical: răul este să faci rău, răul este egoismul, este moartea însăși. Orice formă de știință, în fond, orice cunoștință a omului, orice realizare a tehnicii reprezintă o salvarea parțială, în domeniul său, și orice religie vrea să fie o salvare globală. Când spun religie mă gândesc că religioase sunt și laicismul și chiar și ateismul: toate sunt forme de salvare de sine. Toate acestea exprimă dorința proprie doar omului de a depăși acele limite de care este conștient. Căci omul este singurul animal conștient de limitele sale, conștient de moarte, pentru că poartă în inimă eternitatea (după cum zice Qohelet 11,3) și de aceea nu poate accepta limitele, nu poate accepta moartea și de aceea este nefericit. Ori găsește o salvare din toate acestea ori trăiește o viață nefericită, care provoacă nefericire sieși și altora.

Atunci când Paul vorbește despre Evanghelie, iar Evanghelie înseamnă „vestea cea bună”, vorbește despre „vestea bună” a unui Dumnezeu care ne salvează doar din iubire, doar prin har, care a învins păcatul, a învins egoismul, a învins moartea și ne dăruiește această viață, pe care o putem trăi aici și acum, ca dar al său și nu în virtutea meritelor noastre, a operelor noastre. Deci miza problemei este foarte mare, este viața însăși a omului și a sensului ei. A omului uman și mundan (nu doar a celui religios).

Noi astăzi nu ne mai gândim la asta, pentru că am restrâns evanghelia doar în ambientul religios, în timp ce Evanghelia este „vestea cea bună” pentru om pur și simplu. Iar noi creștinii nu vestim evanghelia pentru a face prozeliți, pentru a ne spune „ce mulți suntem și ce puternică este organizația noastră”. Nu de asta ne pasă. Nouă ne pasă ca, dacă am cunoscut că Dumnezeu este Tată și celălalt îmi este frate, eu să îi dau mărturie despre iubirea acestui Tată, care ne este necesară, și mie și lui, așa cum ne este necesară pâinea cea de toate zilele. Pentru că aceasta este adevărata viață, chiar mai mult decât pâinea. Pentru că pâinea poate să mai și lipsească, unii nu o au deloc, și oricum poate să o mănânce maxim 90 de ani. Aceasta, în schimb, este viața veșnică, adică viața fraternă și filială, care face posibilă viața omului ca om. Aici și în eternitate!

(Silvano Fausti, Comentariu la Scrisoarea către Galateni 1, 6-9)