Primul lucru care este necesar pentru a înțelege cine este Dumnezeu, este să avem dorința ca lumea/realitatea să fie dreaptă (corectă). 

Noi vedem mereu ceea ce nu merge bine în această lume. Dacă pentru noi lumea este bună, așa cum este, nu este nevoie de Dumnezeu, nu este nevoie de o viață nouă, nu este nevoie de Evanghelie. Lasă să fi totul așa cum este.

Și este foarte ușor să ne resemnăm în fața răului, să considerăm că răul este normal, că viața este așa cum este și că toți fac la fel. Dacă omul se resemnează în fața răului este terminat. Nu mai are nicio dorință.

Deci, cel care păstrează dorința binelui – aceasta este dreptatea -  poate să-l întâlnească pe Dumnezeu.

Tot Vechiul Testament este un protest împotriva fatalității răului. Tindem să credem că răul este, că așa este lumea, cei puternici care domină, și că nu putem face nimic. Nu este așa! Va veni îngerul Domnului care va distruge răul.

Asta poate părea o utopie. Însă este important ca ea să fie. Pentru că dacă îi ei omului dorințele profunde, l-ai ucis. Un om care nu mai are dorințe este mort.

Cuvântul „dorință” (de-siderium în latină) înseamnă „a înceta să mai privești stelele” (sidera în latină înseamnă stele). Pentru că omul, înainte de toate „con-sideră”. A considera înseamnă a privi la stele. În stele privește care este destinul său. Încotro trebuie să se îndrepte. Întreabă cerul, înălțimile, misterul. Când a înțeles care este steaua sa, care este direcția sa, atunci încetează să mai privească și începe să dorească. Să meargă în acea direcție.

Deci dorințele sunt direcția profundă a vieții noastre. Dacă nu avem nicio dorință, direcția noastră este „nicio direcție”, nimicul. De aceea sunt importante dorințele.

Și prima dorință este ca lumea/realitatea să fie diferită, mai bună. Asta se înțelege prin setea de dreptate.

A doua dorință importantă pentru a-l putea „vedea” pe Dumnezeu este setea de libertate. 

În Is 40, profetul Isaia se adresează poporului Israel, care este deportat în Babilonia, în exil. Ei își spun: de acum este imposibil, am pierdut țara promisă, Dumnezeu ne-a eliberat o dată din Egipt. Însă, după aceea, am fost răi și ne-am meritat pedeapsa. Nu mai putem face nimic. Exilul este destinul nostru. Nu mai poate fi libertate pentru noi.

Acestor oameni Isaia le spune: nu, nu...pregătiți calea Domnului, calea de întoarcere acasă. De ce? Pentru că începe momentul libertății.

Adică: oricare ar fi necazul în care te-ai băgat, pentru tine există posibilitatea de a te elibera. Deci aceasta este dorința profundă de libertate. Iar libertatea este să te simți acasă. Acasă este locul în care mă simt liber. Nu în exil, nu atunci când sunt fugitiv sau pelegrin. Această dorință de acasă, de libertate, de legături familiare, de iubire.

În aceste două citate Marcu cuprinde întreg Vechiul Testament, care reprezintă dorințele profunde care trebuie să fie în fiecare dintre noi. Pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, trebuie să am dorința unei lumi mai bune, unei lumi diferite, și dorința libertății depline, a întoarcerii acasă, a unei viați împlinite. Nu a unei vieți în sclavie, în exil sau a unei vieți în care „fie ce-o fi”, „se salvează vine poate”.

În lumea în care trăim, se respiră o tendință contrarie, tocmai din cauza suferinței, a oboselii în a aștepta ca aceste dorințe să se împlinească, de a vedea cum s-ar putea împlini, se insinuează o subtilă tentație: ca să nu mai suferim, mai bine să o lăsăm baltă. (Să ne mulțumim cu nevoile imediate, din ce în ce mai multe și să nu mai suferim pentru dorințele înalte. n. tr.)

Este important așadar să începem să ne analizăm dorințele noastre.

Omul își dorește atâtea lucruri. Cel mai mult ne dorim să fim eliberați de problemele pe care le avem. Dorințele negative sunt deja ceva.

Apoi avem atâtea dorințe care ne sunt induse: toată economia de piață de bazează pe inducerea de noi și noi dorințe (nevoi). Deci noi suntem mereu înșelați pe seama dorințelor noastre.

Care sunt dorințele noastre adânci, cele mai profunde, care ne reprezintă cu adevărat?

Vai de noi dacă renunțăm la a mai avea dorințe în viață, doar pentru faptul că sunt greșite sau pentru că prin ele suntem înșelați. Trebuie să învățăm să le citim. Să învățăm discernământul dorinței. Dacă vedem că o dorință este greșită, înseamnă că dedesubtul ei este o dorință și mai profundă. Pentru că omul nu poate să trăiască fără să dorească ceva. Pentru că omul este făcut pentru iubire iar iubirea este dorință. Este dorință de altcineva. Iar celălalt este mereu obiectul dorinței mele, nu este o posesie a mea.

Cred că alienarea cea mai profundă, astăzi, este la acest nivel al dorințelor. Suntem induși să ne dorim alte lucruri. (Confundăm nevoile cu dorințele profunde. n.tr.)

(Silvano Fasuti, Comentariu la Mc 1, 1-8, 1995)