Timpul, ritmat de anul liturgic, are un început care coincide cu Adventul. Tocmai de aceea timpul poate începe și poate să devină istorie, pentru că trecerea sa este sustrasă indiferentei scurgeri ciclice și lipsite de sens a zilelor. Istoria și timpul pot să înceapă pentru că este un Altceva care vine, este un Dincolo care ad-vine. Adventul este timpul care ne face să ne vedem istoria deschisă către un Altundeva. Este timpul în care celebrăm venirea, mai mult, ne expunem pe noi și viața noastră acestei veniri, care vine.
De aceea nu poate celebra adventul cel care și-a satisfăcut toate nevoile și potolit orice sete, și-a stins orice foame. Adventul nu este timpul celor care sunt sătui și bogați, satisfăcuți și realizați.
Adventul este:
Timp al lipsei
Timp al imperfecțiunii
Timp al dorinței
Timp al incertitudinii
Timp al suspendării
Nu poate fi Advent decât
în Distanțare
în Așteptare
în Căutare
Advent înseamnă să simți golul care învăluie viața și istoria fără să rămâi paralizat. Advent înseamnă să știi că lipsește ceva esențial. Advent înseamnă să simți că nu există nimic care să poată umple inima, care să sature foamea acestei vieți, care să reducă la tăcere lacrima mută a neliniștii. Advent înseamnă să dorești o lume nouă, pe care nu o cunoști și nu știi cum să o realizezi. Advent înseamnă să nu-ți fii autosuficient și să simți că pământul pe care te sprijini este instabil și nesigur. Advent este timpul așteptării. Pentru că în așteptare descoperi inconsistența trăirilor tale, micimea proiectelor tale, întrebările pe care le reduci în continuu la tăcere, din frica de a rămâne fără răspuns.
Adventul este timpul ne-știutului. Este locul riscului pentru că înseamnă să rămâi descoperit, să rămâi expus și fără apărare, așteptând ceea ce ar putea să nu se întâmple. Adventul este o rană scobită în viață, este o fisură produsă de dorință, este o lipsă care nu se împlinește cu nimic care să nu fie un Altceva divin. Advent înseamnă să simți cu toată viața și cu toată istoria că nu se poate face nimic, că nu este nimic de făcut. Poți doar să strigi și să aștepți.
„O celulă din închisoare, ca aceasta, reprezintă o foarte bună asemănare pentru condițiile proprii ale Adventului: cineva așteaptă, speră, face una, face alta – lucruri de puțină importanță, în cele din urmă - , ușa este închisă și poate fi deschisă doar din exterior.” (Bonhoeffer)
Adventul este timpul deschiderii, al acestei incizii care, în timp ce scoate la lumină imperfecțiunea și rana care doare, face în același timp să simți și mai puternică nevoia de a striga dincolo, către Cel care este cu totul Altul, pentru ca să vină aici. Adventul este timpul răbdării.
Dar, poate că ne-am înșelat. Am auzit cu toții de răbdarea lui Iob! Însă Iob nu este răbdător. Mai degrabă este un om patiens, adică un om care suferă și îndură.
El este un om nerăbdător, care suferă și îndură răul, care i s-a întâmplat. Din cauza răului pe care îl simte în trup el strigă și imploră pe Dumnezeu. Îi cere să se facă văzut, să iasă la iveală, să se lase întrebat, să spună un cuvânt care ar putea să dea vreun sens acestei dureri, care este mereu nedreaptă. Iob crede în Dumnezeu și din această credință urlă către Dumnezeu și-l cheamă în cauză. Este Dumnezeu cel care trebuie să dea cont, trebuie să explice, trebuie să încropească un sens la ceea ce pentru Iob este doar durere și umilință. Strigătul lui Iob este un srigăt de Advent, pentru că este speranță care se impune asupra durerii, este așteptare care știe că nu mai poate aștepta, este credință care nu poate să renunță la a vedea. Iob strigă și îl cheamă la judecată pe Dumnezeu, pentru ca să-și asume El ceea ce se întâmplă, petru ca să-și facă loc printre dureri și lacrimi.
Dumnezeu și-a ascuns chipul din fața lui Iob. S-a retras. Și astăzi El pare că stă departe, lăsându-ne singuri în fața răului și a golului din noi. Pare că și-a ascuns chipul, și-a redus la tăcere vocea, lăsându-ne pe noi să facem și să mergem pe cărări, care nouă ni se par că duc spre viitor, pe străzi care ni se par mai bune, către pământuri pe care le simțim promise.
Și cu toate acestea, Domnul va veni! Va veni și la noi așa cum a venit la Iob. Va veni mai mult și mai bine decât la Iob. Va veni pentru că a venit deja!
Maranatha!
Este strigătul care imploră să fie și să se întâmple și să vină acum, în acest colț obscur de cosmos, evenimentul care, de Dincolo, poate să învăluie și să împlinească timpul, poate să-l umple mai mult decât poate duce, poate să-l facă să crească și să rodească.
Maranatha!
Este strigătul celor săraci, celor excluși, celor cărora le lipsește mereu ceva. Este strigătul neliniștii și al nemulțumirii. Este strigătul credincioșilor, care nu confundă credința cu adevărul, convingerea cu puterea, drumul cu scopul lui. Este strigătul întregii umanități, care în ciuda narcoticelor și a delirantelor consolări, nu se mulțumește să roadă colțuri de viață și de libertate.
„Vor veni zile” este speranța care însuflețește paginile calendarului, este suspinul ascuns care însuflețește orele, care se succed și veghează în așteptarea Orei, aceea pentru care toate celelalte nu sunt decât o palidă anticipare și promisiune.
Vor veni zile care vor fi noi, nu pentru faptul că sunt animate de nevoia nebună de a fugi după evenimente, de a îndrepta lucrurile, de a găsi salvarea în ultimele noutăți.
Nu. Vor veni zile care vor fi noi pentru că vor fi pline de acel timp nou care este Cristos, Cel care este, care era și care va veni, Cel care rămânând El însuși va reînnoi toate. Toate sunt noi dacă vor fi împlinite de noutatea Celui care vine „din Altă-parte”.
Noi știm că venirea lui Dumnezeu s-a făcut timp, a în-sărcinat istoria făcând-o să rodească istoria divină. Crăciunul este nașterea unui „din Altă-parte”, care s-a făcut posibil deja aici și deja acum. În El timpul și istoria și-au aflat deja centrul.
Întruparea este sărutul care unește și aliază timpul lui Dumnezeu cu cel al omului. Întruparea relatează adevărul istoriei, dă sens haosului, face auzit, peste zgomotul care tulbură pământul, un Cuvânt care ia viață. Întruparea face să vorbească istoria, dându-i un Cuvânt care s-a scufundat în ea și s-a făcut vizibil.
Timpul s-a împlinit. Rămâne mereu plin, pentru că de atunci este mereu în împlinire, în drum către scop, către „din Altă-parte” pe care la cunoscut deja și care conduce acum drumul.
Adventul privește către capăt, către timpul escatologic, către timpul cerului nou și a pământurilor noi. Sunt timpuri pe care putem să le locuim deja. El a venit deja în timp pentru a-l locui și va veni și vine mereu, pentru a face ca timpul să locuiască în veșnicie. El a venit pentru a ne arăta calea păcii și continuă să vină, Cuvânt care destramă solitudinea, îmbrățișare care topește orice tensiune, iubire care deschide orice închidere.
„Iată, eu voi veni”. Este un cuvânt care face să bată inima mai tare. Voi veni în război și în foamete, voi veni în durere și în suferință, voi veni în încercări și în spaimele vieții, voi veni și va răsări aurora unei lumi noi. Răsare deja pentru că deja a răsărit și va răsări în continuare, pentru ca voi să o puteți vedea, va răsări și va fi pentru totdeauna.
Fiecare Advent ne aduce mai aproape de Paruzie, de venirea finală și glorioasă a Fiului, acel Fiu care ne cere să ne înălțăm din mijlocul istoriei noastre. Aici și-a fixat el locuința, aici își mută el cortul, pentru a ne călăuzi pe cărările noastre obscure către calea, care duce spre auroră.
Și, cu toate acestea, ne lipsește voința de a privi înainte, dincolo, de a privi în „Altă-parte”. Ne lipsește curajul de a aștepta, și de a face loc în haosul vorbelor noastre, pentru ca să poată răsări și să se poată auzi Cuvântul unic și ultim, unicul care poate să dea viață vorbelor noastre.
„Un creștinism care nu mai este sensibil la așteptarea întoarcerii lui Cristos, își pierde incisivitatea... Oare nu am putea vedea tocmai în această lacună una din cauzele fundamentale ale actualei lipse de vitalitate a creștinismului în mulți din cel care-l profesează? Sunt creștini din cauza unui anumit trecut, dar nu și din cauza unui anumit viitor!” (A.M. Besnard)
De cele mai multe ori suntem creștini prin origine și nu prin destinație. Adventul răstoarnă curgerea firească a timpului și ne face să ne simțim creștini pentru că avem o destinație, o finalitate, un scop, un obiectiv. Creștinul este acela care are privirea ancorată în viitor, este cel care anticipează și pregătește viitorul, umplând de sens și de promisiune prezentul. Adventul înseamnă să te pui în mișcare către viitor, este profeția speranței noastre care se naște din memoria celor pe care Dumnezeu le-a făcut deja.
Viața nu-i este suficientă vieții. Există un dincolo, care este Altul și care a ales să se facă prezent între noi. Cel care este „în afară” este deja aici și, tocmai de aceia, ne ține și ne susține către înainte, către dincolo. Adventul este prezentul viitorului nostru, este a lăsa ca istoria prezentă să fie gravidă de noua istorie. În profunzimea trăirilor noastre, în cutele acestor timpuri este deja începutul timpului ultim și nou.
Adventul este mai mult decât o dulce anticipare a căldurii Crăciunului.
Poate că multele crize ale istoriei și ale Bisericii își au tocmai aici originea și germenul. Am uitat Adventul. Uitarea Adventului face ca drumul să fie monoton și obositor. Uitarea Adventului face săracă și inutilă provocarea, pe care cel care crede este chemat să o arunce lumii. A uita Adventul înseamnă a tot amâna și a întârzia, a pierde timp cu ceea ce trece și nu dă viață. Sau, uitarea Adventului ne împinge, uneori, forțat înainte, alergând fără scop și fără un ghid, chinuindu-ne să construim o auroră, o lume pe măsura noastră,  potrivită cu scurtele și imperfectele noastre speranțe, cu micile și meschinele noastre nevoi. Nu putem să confundăm Adventul cu efortul nostru, venirea Celui „din-afară” cu îndârjirea noastră de ne împinge înainte.
Avem în noi o rană care ne împiedică să ne bucurăm de lucrurile acestei lumi, să ne simțim satisfăcuți, să ne împlinim visele, sufocându-le în durerea noastră. Avem în noi o tăcere care devine sfâșietoare, un gol care se face apăsător. Le umplem cu lucruri și cu emoții, cu pofte și succese. Și cu toate acestea rămâne o angoasă care urlă și suspină.
De la acest suspin începe Adventul, de la acest gol, de la acest „a nu se simți în regulă”, de la această conștiință a neîmplinirii noastre. Nu ne suntem suficienți nouă înșine.
Advent înseamnă să simți că viața este di-sperată, pentru că nu există nicio speranță care să o poată salva, nu este nicio mână care să o poată ridica, nu se găsește niciun bine care să o pată sătura. Este un strigăt care cheamă mântuirea, dincolo de orizonturile noastre mărunte.
Am devenit experți în a sufoca acest strigăt, mascându-l într-un cântecel care ne mângâie și ne adoarme. Ne mândrim cu împliniri și cântăm victorii, însă aceasta nu pot acoperi angoasa care tulbură orice făptură și ne amintește că este mereu timp pentru Advent. A trăi în aceste vremuri înseamnă a vesti că istoria este incompletă, schiloadă și săracă. A vesti că viața este o rană.
Doar atunci, speranța poate să-și facă loc ca să strige și să invoce salvarea, pentru că în drama care este această viața doar un Dumnezeu ne mai poate salva!
Marantha!
Marco Manco (Il grido d'Avvento - Rileggendo)