„Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: "Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!" Atunci a intrat să rămână cu ei.” (Lc 24, 28-29)

Într-o zi, înainte de cutremurul care a devastat orașul Aquila, am primit, pe coridoarele liceului la care eram profesor de religie, câteva foi mari, scrise cu grijă. Mi le-a strecurat, în fugă, un elev din clasele mele. Era unul dintre aceia care au cerut să fie dispensați de ora de religie și care, cu toate acestea, a frecventat fiecare oră tot anul. Eu înțelegeam că era un mod al său de a arăta că el este altfel, că are ideile lui, că era suficient de mare pentru a nu ține seama de ce spuneau alții despre el, dar, în același timp, simțea o nevoie profundă de a rămâne, de a asculta, de a interveni și, chiar și după ore, de a mă asalta cu întrebări și de a-mi împărtăși tot ce gândise, în săptămâna care trecuse.
Într-una din acele foi cred că am găsit cea mai bună definiție a nostalgiei:

„Dragă prof,
Îți scriu pentru că îmi este mai ușor să pun în ordine în cuvintele, pe care nu reușesc să le explic prea bine prin viu grai. Este foarte târziu, voiam doar să-ți mulțumesc.

Voiam să-ți mulțumesc pentru că de când te cunosc am început să simt o durere mai profundă decât durerea pe care o am de obicei. Știu că acum și tu vei gândi că sunt doar capriciile unui adolescent de șaisprezece ani, însă înainte, durerea mea era mută, teribilă. Am dat mereu vina pe tatăl meu care este un tată de r****. Din cauza lui am ajuns să fim săraci, pentru că pierde totul la jocurile de noroc. Însă am considerat că este și vina mamei, pentru că nu a avut niciodată curajul să-l dea afară din casă, să-i spună că nu se putea merge înainte în felul ăsta. Voiam s-o protejez ori de câte ori o vedeam plângând în tăcere, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic, însă o și uram pentru că suporta totul fără să reacționeze. Și așa nu avem niciodată bani ca să ajungem la sfârșitul lunii. Sora mea trebuie să spele scări de bloc pentru a se menține în facultate, iar eu să lucrez sfârșiturile de săptămâna, pentru a ajuta la plata facturilor, în timp ce el aruncă banii, pe care pune mâna, la jocuri.

Tu spui că Dumnezeu există, însă cum poate fi un Dumnezeu care îți dă un astfel de tată? Preotul din parohie, când m-am dus să vorbesc cu el, mi-a spus să mă rog. La ce ajută rugăciunea dacă eu nu găsesc o soluție la toate problemele astea? Însă m-am rugat. M-am rugat din toată inima. Și apoi am renunțat, pentru că este absurd să trebuiască să-l convingi pe Dumnezeu că vrei să fii un pic mai liniștit și să ai o familie normală ca toți ceilalți. Dacă eu trebuie să-l conving pe Dumnezeu de un lucru atât de simplu, atunci prefer ca el să nu existe, pentru că dacă există nu este mai bun decât tatăl meu.

Însă când am început să te agresez cu întrebările mele, la care tu ai încercat mereu să răspunzi, am înțeles că tu nu vrei să mă duci de nas. Și am înțeles asta când ți-am spus: „De ce Dumnezeu permite suferința celor nevinovați?” Tu mi-ai răspuns, privindu-mă drept în ochi: „Nu știu de ce permite Dumnezeu asta!”. Cineva care are curajul să spună „nu știu”, nu poate să te mintă. Eu am înțeles atunci că tu nu te joci cu noi. Că nu cauți să ne convingi. Că tu ești ca unul dintre noi. De aceea meriți să fii ascultat, pentru că nu te ascunzi, ci joci cu cărțile pe față. Din ziua aceea nu am încetat să te ascult. Îți mărturisesc că, uneori, vin duminica la biserica ta. Mă pun în spate. Ultimul stâlp este al meu. Ascult Evanghelia și cuvintele tale și fug, înainte ca Roberta să mă vadă și să spună tuturor.

Nu știu de ce te caut. Știu doar că durerea mea s-a transformat. Mă doare altfel. Înlăuntrul furiei mele și-a făcut loc o lipsă. Simt o nostalgie infinită pentru modul în care erau toate, pe când eram copii. Când eram fericiți. Când ieșeam împreună duminica. Când împingeam căruțul la cumpărături și tata îmi spunea că sunt puternic. Însă simt și nostalgia a ceva ce nu este încă. Este posibil să simți nostalgia pentru viitor? Nu știu, dar eu asta simt. Îmi lipsește ceva ce nu este încă. De aceea te caut, prof! Pentru că este vina ta că mi se întâmplă asta. Și chiar dacă mă doare atât de tare totul, acum mă simt viu. Există încă speranță. Bunica îmi spunea mereu: „Mai sunt multe zile dincolo de Gran Sasso”! Pentru mine înainte speranța era doar  un zid în care mă izbeam. Acum simt că este un mai mult!
Dumnezeu pentru mine nu există și tatăl meu rămâne un r****. Dar, te rog, măcar tu, continuă să-mi spui că există. Măcar tu spune-mi că nu mă minți. Spune-mi că este adevărat tot ceea ce simt.
 Nu mai citesc ce-am scris, oricum nu o să-mi pui notă pe greșelile de gramatică!
Îți mulțumesc pentru că rămâi în fața întrebărilor mele! F.”

În noapte de 6 aprilie 2009, la ora 3.32 a avut loc un cutremur puternic, care a devastat orașul Aquila. F. s-a salvat în noaptea aceea pentru că tatăl, în timp ce fugeau, l-a împins afară chiar înainte de prăbușirea casei. El a rămas înăuntru, pierzându-și astfel viața.
În ziua înmormântării l-am găsit, adunat împreună cu mama și cu sora, lângă sicriul tatălui. Nu plângea. Părea pierdut. Mi-a spus: „Nu am reușit să-i spun că îi iertasem”. I-am răspuns că acceptase iertarea sa, salvându-i viața. M-a îmbrățișat și a izbucnit în plâns.

Am relatat această istorie pentru că eu cred că aceleași trăiri, măcinau și inima discipolilor de la Emaus, atunci când „străinul acela s-a făcut că merge mai departe”! Și-a făcut loc în inima lor nostalgia. Cea sănătoasă.
Cristos a interceptat în ei această lipsă. S-a născut în ei o afecțiune pentru acel străin care i-a luat în serios, care nu a banalizat durerea pe care o simțeau, care i-a însoțit, i-a ascultat și i-a făcut să vadă un sens adânc al celor petrecute.
Noi suprimăm această lipsă, pe care o simțim în adâncul inimii, pentru am ajuns să credem că nu va putea fi niciodată satisfăcută, împlinită.
Cristos, în schimb, trezește în inima omului tocmai durerea acestei lipse, pentru a-l provoca să meargă până la capătul întrebărilor.
Nostalgia nu este melancolie.
Nostalgia este fericirea în forma lipsei ei.
Apa în forma setei.
Pâinea în forma foamei.
Nostalgia este golul lăsat de o împlinire, sau, cel puțin spațiul gol care așteaptă o împlinire.
Nostalgia este așteptarea împlinirii din interior.
Și nu găsim un mod mai potrivit de a exprima pozitivitatea acestei lipse, decât în cuvintele Evangheliei: „Rămâi cu noi, Doamne!”. Adică manifestându-i dorința de a fi luați în serios și iubiți, de o iubire care ne face să o recunoaștem în ceea ce ne lipsește.
Este adevărat „că este seară și ziua este de acum pe sfârșite”, însă discipolii se gândesc cât de întunecată le va fi noaptea fără acest străin, care provoacă în ei așteptarea a ceea le lipsește. Datorită acestui întuneric îi cer străinului să rămână.
„Atunci a intrat să rămână cu ei.”
Infinitul verbului a iubi este a rămâne, a fi prezent în ciuda a toate.
A iubi este a rămâne sub crucea celui pe care îl iubești, sorbind până la fund potirul amar al neputinței.
Durea cea mai mare este să nu poți face nimic în fața suferinței celui iubit.
Însă iubirea adevărată înseamnă să rămâi acolo, în ciuda neputinței, în ciuda faptului că tu nu poți salva de acea cruce.
Iubirea este Maria și Ioan la picioarele crucii.
Iubirea este Cristos care moare, dar nu moare singur.
Mama și discipolul iubit rămân până la sfârșit și stau în ora cea mai întunecată a istoriei lui Cristos.
Se iubește cu adevărat chiar și în situațiile în care nu mai convine să rămâi.

„Dragă părinte,
Mulțumesc pentru că ai venit tu, ca să celebrezi înmormântarea Clarei. Cred că doar tu puteai să fii persoana, ce putea spune câteva cuvinte, care să nu fie banale. Mai ales pentru copiii mei, care nu au acceptat niciodată boala mamei lor. Douăzeci de ani de Alzheimer nu sunt o fleac. Dar, mie nu-mi pare rău de nimic din ceea ce a fost viața mea. Eu și Clara ne-am iubit, și ne-am iubit mereu. Am atâtea amintiri fericite cu ea. Dumnezeu a fost bun cu noi. Și a fost bun chiar și atunci când, în mod paradoxal, ne-a luat totul. Clara a suferit foarte mult, când a început să realizeze că-și pierde memoria și orientarea. Încetul cu încetul a încetat să sufere, pentru că a încetat să-și mai amintească că mai are ceva de care să-și aducă aminte. Cu trecerea săptămânilor, a lunilor și a anilor, femeia care m-a făcut să-mi pierd capul, într-o vară a anilor 60, s-a redus la puțin ceva mai mult decât o copilă. Avea doar nevoia de fi luată în brațe, spălată, hrănită. Și aproape treizeci de ani de căsătorie fericită, dispăreau, zi după zi. Dar fericirea nu dispărea. Se transforma! Înțelegeam că iubirea noastră era atât de adevărată, că nici măcar viermele – așa-i spuneam bolii – nu putea să-o devoreze. Nu m-am gândit nici măcar odată că aș fi fost un nefericit, pentru că următorii douăzeci de ani, am trăit ca un încarcerat, în casă. De fapt, nu aveam nevoie de nimic altceva, pentru că fericirea mea a fost mereu ea. Și ea rămânea alături de mine, chiar dacă trupul său și mintea sa se dezintegrau, bucată cu bucată.

În tinerețe, mă gândeam că ar fi trebuit să fiu eu primul care pleacă din această lume. Uneori, noaptea, pe când copii noștri erau încă mici, mă gândeam dacă ea ar fi fost destul de puternică într-o zi, încât să accepte moartea mea. Am fost mereu una. Dar când a fost diagnosticată, l-am rugat pe Domnul să mă facă să trăiesc mai mult decât ea. Trebuia ca eu să-i port de grijă, până la sfârșit. Eu singur! Pentru că mi-a fost dăruită mie, și nimeni nu putea să o iubească așa cum am iubit-o eu! Poate ai să crezi că sunt prezumțios, dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. Am considera că este o onoare pentru mine să-i rămân alături. Și nu m-am simțit niciodată mai puțin bărbat. Acum, că nu mai este, uneori mă mai duc în camera ei, închid ochii și simt parfumul ei. Mă întreb dacă moartea, poate cu adevărat să ne separe de cei pe care îi iubim!

Îmi lipsește atât de mult atingerea ei! Nu vreau să transform absența ei în disperare sau tristețe. Ea nu și-ar fi dorit asta. Dacă plâng, plâng din recunoștință. Unii îmi spun că am fost puternic pentru că am rămas, că m-am încăpățânat să nu o las într-o clinică. Simt că mă rănesc aceste cuvinte! Ce înseamnă să iubești pe cineva, dacă nu să-l iubești tocmai atunci când nu-ți vine ușor. Aș lua-o oricând de la capăt, m-aș căsători din nou cu ea, chiar dacă aș ști de la început totul. Dar acum acest lucru nu se mai poate.

Fără de credință mi-aș fi pierdut mințile și eu. Doar datorită credinței acum sunt senin și îmi aștept și eu rândul. Iar, între timp, mă joc cu nepoții mei. Le povestesc despre bunica lor. Le povestesc cât de frumos este să poți iubi pe cineva pentru toată viața. Tu nu uita să te rogi pentru ei. Au toată viața înainte. Eu de acum, viața am trăit-o! Înainte mai am doar un pumn de zile și pe Clara, care mă așteaptă! Însă, de data asta va trebui ca ea să aibă răbdare cu mine! Dacă vei mai fi încă prin zonă, aș fi foarte fericit dacă mă vei însoți tu, pe ultimul meu drum. Al tău, Nello!
Post Scriptum: În timp ce încheiam aceasta scrisoare, am găsit o frază, printre lucrurile Clarei: Iubirea este răbdătoare! Cred că este din Sfântul Paul, sau oricine ar fi spus-o, a spus cu siguranță Adevărul!”

La nici șase luni după moartea Clarei, Nello a mers după ea.
Am fost împreună cu o duminica înainte. Am făcut câțiva pași prin piață. Îmbătrânise mult, ca și cum dintr-o dată corpul își amintise de cei optzeci de ani ai săi.
La câteva zile după, a plecat, în somn.
Iar eu l-am însoțit pe acel ultim drum.

A fost o experiență extraordinară să întâlnesc aceste persoane, pentru că atunci când mă gândesc la Iubire (La Iubirea, pe care o face posibilă în noi, Isus) nu pot să găsesc cuvinte mai grăitoare decât acestea!

Luiggi Maria Epicoco, Solo i malati guariscono