Era în lunea Paştelui. Văzduhul era cald, cerul albastru, soarele înalt, „cald“, strălucitor, dar sufletul meu era foarte întunecat. Rătăceam dincolo de dormitoarele comune, priveam şi număram pilonii masivei palisade a închisorii, dar nu aveam chef să-i număr, deşi îmi intrase în obişnuinţă. Era a doua zi de sărbătoare în puşcărie, ocnaşii nu fuseseră scoşi la lucru, mulţi erau beţi, iar înjurăturile şi certurile se iscau clipă de clipă în fiecare ungher. Cîntece deşănţate, murdare, maidane cu jocuri de cărţi pe sub priciuri, cîţiva ocnaşi aproape omorîţi în bătaie în urma judecăţii făcute de tovarăşii lor, pentru turbulenţă excesivă, trîntiţi pe priciuri şi acoperiţi cu cojoace, lăsaţi acolo să revină la viaţă şi să se dezmeticească; de cîteva ori cuţitele fuseseră scoase din carîmb; toate astea, în decursul celor două zile de sărbătoare, mă torturau şi mă îmbolnăveau. De fapt, întotdeauna am simţit o repulsie faţă de dezmăţul beţiei populare şi cu atît mai mult aici, în acest loc. În zilele acelea nici măcar şefii nu călcau prin închisoare, nu se făceau percheziţii, nu se căuta băutura, înţelegîndu-se că o dată pe an chiar şi acestor proscrişi trebuie să li se permită să se relaxeze, pentru că altminteri ar fi şi mai rău. Pînă la urmă furia mi s-a aprins în suflet. L-am întîlnit pe polonezul M-cky, unul dintre deţinuţii politici, care m-a privit sumbru, cu o lucire în ochi şi buzele au început să-i tremure. „Je hais ces brigands!“ mi-a spus el, scrîşnind din dinţi, şi şi-a văzut de drum. M-am întors în dormitor, deşi cu un sfert de oră mai înainte ieşisem în fugă de acolo ca un descreierat, cînd şase huidume s-au aruncat deodată asupra unui tătar beat, Gazin, ca să-l potolească, şi l-au luat la bătaie; îl băteau prosteşte, cu nişte lovituri care ar fi putut omorî şi o cămilă; dar ştiau că acest Hercule e greu de omorît şi de aceea îl băteau fără grijă. Acum, întorcîndu-mă, l-am observat pe Gazin în fundul camerei, într-un colţ, zăcînd în nesimţire, aproape fără să dea vreun semn de viaţă; era acoperit cu un cojoc şi toţi îl ocoleau tăcuţi; toţi trăgeau mari speranţe că îşi va reveni a doua zi spre dimineaţă, „dar mai ştii ceasul rău, poate să şi moară omul dintr-o bătaie ca asta“. M-am strecurat la locul meu, în dreptul unei ferestre cu grilaj de fier, m-am întins pe spate, cu mîinile sub cap şi cu ochii închişi. Îmi plăcea să stau aşa; dacă dormi, nimeni nu se leagă de tine, aşa că poţi visa şi medita. Dar nu-mi venea să visez; inima îmi bătea neliniştită, iar în auz îmi răsunau cuvintele lui M-cky: „Je hais ces brigands!“. De altfel, la ce bun să descriu impresiile de atunci, cînd şi acum visez acea perioadă din viaţa mea şi acestea sînt visele care mă chinuie cel mai mult? Poate că se va observa că pînă în prezent nu am dat la tipar amintiri despre anii petrecuţi la ocnă. Amintirile din casa morţilor le-am scris acum cincisprezece ani, atribuindu-le unui personaj imaginar, unui criminal care şi-ar fi asasinat soţia. Apropo de asta, adaug şi amănuntul că de atunci mulţi cred şi susţin chiar şi pînă astăzi că am fost deportat pentru uciderea soţiei mele.

Încetul cu încetul, chiar m-a cuprins toropeala şi, fără să-mi dau seama, m-am cufundat în amintiri. De-a lungul celor patru ani de muncă silnică îmi rememoram mereu trecutul şi cred că mi-am retrăit întreaga viaţă în amintirile care îmi veneau singure; arareori le evocam în mod deliberat. .... De data aceasta nu ştiu de ce mi-am amintit o clipă imperceptibilă din frageda copilărie, de pe vremea cînd nu aveam decît nouă ani, o clipă ce părea cu totul uitată; dar pe atunci îmi plăceau mai ales amintirile din fragedă copilărie. Mi-am amintit luna august, satul nostru, o zi uscată şi senină, dar răcoroasă şi cu vînt; vara era pe sfîrşite şi curînd urma să plec la Moscova ca să mă plictisesc din nou toată iarna cu lecţiile de franceză şi îmi părea atît de rău să părăsesc satul. Am traversat aria şi, după ce am coborît în rîpă, ....... Am intrat şi mai adînc în tufişuri şi aud nu departe de mine, la vreo treizeci de paşi, în poiană, un mujic care ară singur. Ştiu că ară pe o pantă abruptă, calul înaintează cu greu şi pînă la mine ajung strigătele ţăranului: „Diii!“. Îi cunosc aproape pe toţi mujicii noştri, dar nu ştiu care este cel care ară acum şi mi-e totuna, sînt absorbit de treburile mele, am şi eu ocupaţiile mele.... Ciuperci sînt puţine, după ciuperci trebuie să te duci în mestecăniş şi mă gîndesc s-o pornesc într-acolo. N-am iubit nimic mai mult în viaţă decît pădurea cu ciupercile şi fructele ei sălbatice, cu gîze şi păsări, cu arici şi veveriţe, cu mirosul reavăn de frunze putrezite, care-mi plăcea atît de mult. Şi, chiar acum, cînd scriu aceste rînduri, încă mai simt mireasma mestecănişului nostru de la ţară; aceste impresii rămîn pentru toată viaţa. Deodată, în liniştea aceea adîncă, am auzit clar şi distinct un strigăt: „Vine lupul!“. Am scos un ţipăt şi, înspăimîntat peste poate, urlînd ca din gură de şarpe, m-am repezit peste mujicul care ara în poiană.
Era Marei, mujicul nostru. Nu ştiu dacă există un asemenea nume, dar toţi îi spuneau Marei. Era un ţăran de vreo cincizeci de ani, robust, destul de înalt, cu o barbă castanie, lată şi deasă, bine încărunţită. Îl cunoşteam, dar pînă atunci nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu el. Auzindu-mi ţipătul, chiar şi-a oprit mîrţoaga şi cînd eu, venind în goană, m-am agăţat cu o mînă de plug şi cu cealaltă de mîneca lui, şi-a dat seama că eram înspăimîntat.
— Vine lupul! am strigat eu cu sufletul la gură.
El şi-a ridicat capul şi a privit involuntar în jur, aproape dîndu-mi crezare pentru o clipă.
— Unde-i lupul?
— A strigat... Cineva a strigat acum: „Vine lupul!“ am bolborosit eu.
— Ce tot spui acolo, care lup? Ţi s-a năzărit, asta-i! Ce lup să fie aici! mormăia el, încercînd să-mi dea curaj. Dar eu tremuram ca varga şi mă agăţam şi mai tare de zăbunul lui. Cred că eram foarte palid. El mă privea cu un zîmbet neliniştit, vizibil îngrijorat şi alarmat de spaima mea.
— Ia te uită la el, s-a spăriet, aoleu! spuse el, clătinînd din cap. Ei, gata, băiete. Iaca, zău, băiete!
Şi-a întins mîna şi, deodată, m-a mîngîiat pe obraz.
— Gata, hai, Hristos te apără, închină-te.
Dar eu nu-mi făceam semnul crucii, colţurile buzelor îmi tresăreau şi asta părea să-l uimească
cel mai mult. Şi-a întins încet degetul gros, cu unghia neagră, murdar de pămînt şi mi-a atins încetişor buzele tremurînde.
— Iaca, uite, zău, îmi zîmbi el matern, Doamne, asta-i, chiar aşa, vai, vai!
În sfîrşit am înţeles că nu e nici un lup şi că strigătul „Vine lupul!“ mi s-a năzărit. De altfel, strigătul fusese foarte clar şi distinct, dar asemenea strigăte mi se mai năzăriseră o dată sau de vreo două ori pînă atunci şi eu ştiam asta. (Apoi, odată cu copilăria mi-au trecut şi halucinaţiile.)
— Ei, eu am plecat, am zis privindu-l întrebător şi timid.
— Du-te, iar eu am să mă uit în urma ta. N-o să las lupul să te prindă! adăugă el, continuînd să-mi zîmbească părinteşte. Ei, Hristos fie cu tine, du-te. Şi a făcut semnul crucii asupra mea, apoi s-a închinat şi el. Am plecat, privind înapoi aproape la fiecare zece paşi. Cît am mers, Marei a tot stat cu iapa lui, privind în urma mea, făcîndu-mi de fiecare dată semn din cap atunci cînd priveam înapoi. Mie, trebuie să recunosc, mi-era un pic ruşine faţă de el că mă speriasem aşa, dar am mers temîndu-mă încă foarte tare de lup pînă am urcat costişa rîpei şi am ajuns la prima şură; aici mi-a trecut frica şi deodată mi s-a aruncat în braţe cîinele nostru de curte Volciok. Cu Volciok mi-am revenit cu totul şi m-am întors spre Marei pentru ultima oară. Nu-i mai puteam distinge faţa, dar simţeam că îmi zîmbeşte blînd ca mai înainte şi că dă din cap. I-am făcut un semn cu mîna, el mi-a răspuns şi a început să-şi mîne iapa.
— Dii, dii! se auzi iar strigătul lui îndepărtat şi iapa începu din nou să tragă plugul.
Nu ştiu de ce, toate acestea mi-au venit deodată în minte, cu o precizie uimitoare şi cu toate detaliile. Brusc, m-am dezmeticit, m-am ridicat pe prici în capul oaselor şi ţin minte că pe buze încă îmi mai stăruia zîmbetul blînd al aducerii aminte. Preţ de aproape un minut am continuat să-mi amintesc.
Atunci, întorcîndu-mă acasă de la Marei, nu am povestit nimănui „aventura“ mea. Şi ce aventură fusese asta? Şi pe Marei l-am uitat atunci foarte repede. După aceea, întîlnindu-l cînd şi cînd, n-am intrat niciodată în vorbă cu el, n-am pomenit nici de lup, nici de altceva, şi deodată acum, după douăzeci de ani, în Siberia, mi-am amintit întîlnirea noastră atît de clar, pînă la ultimul amănunt. Înseamnă că mi-a pătruns în suflet pe neştiute, de la sine şi fără voia mea, şi dintr-odată mi-a venit în minte cînd aveam nevoie de ea; mi-am amintit zîmbetul acela duios, ca de mamă, al sărmanului iobag, mi-am amintit cum îşi făcea cruce, cum clătina din cap: „Iaca, s-a spăriet mititelul“. Şi mai ales degetul lui cel gros, murdar de pămînt, cu care atinsese încetişor, cu tandreţe timidă, buzele mele tremurătoare. Bineînţeles, oricine ar fi dat curaj unui copil, dar aici, în această întîlnire singuratică, s-a întîmplat parcă ceva cu totul deosebit; nici dacă aş fi fost propriul lui fiu nu m-ar fi mîngîiat cu o privire mai luminată de dragoste; şi cine l-a pus să facă asta? Era iobagul nostru, iar eu eram, totuşi, conaşul lui. Nimeni n-ar fi aflat cum m-a mîngîiat şi nu l-ar fi răsplătit pentru asta. Oare chiar iubea atît de mult copiii? Există şi asemenea oameni. A fost o întîlnire singuratică, pe cîmpul pustiu şi numai Dumnezeu din ceruri a văzut, poate, de sus, ce simţire adîncă şi luminată, ce gingăşie delicată, aproape feminină poate să se reverse din inima unui mujic rus, din topor, ignorant pînă la sălbăticie, care pe atunci nici nu visa să fie liber. ....
Iar cînd m-am dat jos de pe prici şi m-am uitat în jur, ţin minte că am simţit deodată că mă pot uita altfel la aceşti nenorociţi şi că, subit, printr-o minune, mi-a dispărut orice fel de ură şi de răutate din inimă. Am pornit, privind cu atenţie chipurile celor pe care îi întîlneam. Acest bărbat ras în cap, ponegrit de toţi, cu faţa marcată de stigmate, beat, care-şi urla cîntecul răguşit de beţiv, poate că este acelaşi Marei, căci nu pot pătrunde cu privirea ca să văd ce-i în sufletul lui. În seara aceea l-am mai întîlnit o dată pe M-cky. Bietul de el! Nu putea să aibă nici un fel de amintiri despre nici un fel de Marei şi nici un alt unghi de vedere asupra acestor oameni, în afară de „Je hais ces brigands!“. Da, polonezii au îndurat atunci mai mult decît noi! (F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Polirom 2008)