În Evanghelia Sfântului Luca, Isus spune ”Fericiți voi, cei săraci, căci a voastră este împărăția lui Dumnezeu”. În Evanghelia Sfântului Matei găsim ”Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor”.
Sunt două diferențe substanțiale, pe lângă faptul că sunt adresate la persoana a doua sau a treia: Matei vorbește despre ”împărăția cerurilor”, în loc de ”împărăția lui Dumnezeu”. Este vorba despre expresii echivalente. De aceea, diferența substanțială este, de fapt, una singură: ”săraci în duh” și nu doar săraci.
Pentru a traduce cuvântul ”sărac” în limba greacă, atât Luca cât și Matei folosesc termenul ”ptochos”, care indică pe cel care este sărac cu totul, nu doar pe cel care nu este bogat, ci pe cel căruia îi lipsește totul, pe cel care este în mizerie, cerșetor. 
În limba greacă sunt doi termeni pentru a exprima sărăcia: ”penes” – cel care trebuie să muncească ca să trăiască și ”ptochos” – cel care se găsește în mizerie și trebuie să cerșească. (bogatul are un patrimoniu care-i permite să trăiască fără să muncească).
Cuvântul ebraic tradus aici este ”anawîm”, un termen tehnic care indică un anumit fel de săraci: ”săracii lui Dumnezeu”, persoane cu o spiritualitate deosebită, care se încredințează cu totul lui Dumnezeu. Dar, cuvântul grec ptochos  nu exprimă cu exactitate conceptul semitic de anawîm, de aceea evanghelistul Matei, pentru a rămâne fidel sensului originar, este nevoit să mai adauge un termen, și anume dativul de relație (dativul punctului de vedere): săraci to pneumati (în duhul).
În viziunea biblică omul este compus din trup, psihic și duh. Trupul reprezintă condiția materială, psihicul pe cea superioară a rațiunii și a voinței, iar spiritul este condiția profundă dată de asemănarea noastră cu Dumnezeu.
 Acest ”în duhul”, înțeles în sensul limbii grecii nu înseamnă ”penes cu duhul”, adică au puțin duh. ”Ptochos în duh” indică o sărăcie specială, în care ”duhul” exprimă dimensiunea profundă, interioară în care nu putem fi decât cerșetori, pentru că, oricât ne-am munci noi, ”bogăția în duhul” nu poate veni decât de la Dumnezeu. Nu este vorba despre dimensiunea economică sau socială, nu este o sărăcie determinată bani sau de poziția socială, de înzestrări sau de alte condiții exterioare: este sărăcia ”în duh”, adică recunoașterea condiției limitate a umanității noastre.
Putem înțelege mai bine sensul termenului evanghelic de ”sărac” dacă îl înlocuim cu termenul ”dependent”: cel sărac nu este autonom, nu este independent, cel sărac depinde de altcineva. Omul înțelege că este ”dependent”, că are nevoie de un altul, recunoaște propriile limite și propria fragilitate.
Cel ”sărac în duhul” este cel care se simte mic și sărac de el însuși și își pune toată încrederea în ceva mai mare decât el, care îl precedă și îl depășește. Contrar acestei sărăcii este ideea celui care crede că își este suficient sie însuși, care face totul singur, se crede auto suficient, nu vrea să depindă de nimeni și de nimic. Din păcate, mitul auto distructiv al omului modern este tocmai autonomia, pretenția iluzorie de a nu avea nevoie de nimeni pentru a fi împlinit.
Doar atunci când îți vei recunoaște sărăcia poți accepta singura bogăție necesară: pe Isus.
Omenește vorbind, cel care se recunoaște într-o asemenea situație de slăbiciune și neputință, se simte trist și deprimat, simte limitele și dependența ca pe ceva negativ, apăsător, umilitor. Isus ne spune însă că tocmai această stare este condiția și șansa pentru a descoperi adevărata fericire.
Cu toții experimentăm aceeași dramă a lui Adam și a Evei. După ce au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului, au înțeles că erau goi și s-au rușinat. Și,
în loc să ceară lui Dumnezeu să-i scoată din această stare, au continuat să nu înțeleagă originea răului lor: prezumția că ei știu mai bine de ce au nevoie, acoperindu-și rușinea cu frunze, care nu vor punea niciodată să o ascundă.
Au refuzat să-și recunoască fragilitatea, așa cum facem cu toții, când nu recunoaștem că tocmai această fragilitate este bogăția noastră.
Evanghelia nu ne spune că cei săraci sunt fericiți pentru că sunt săraci, ci pentru că această sărăcie este condiția pentru adevărata fericire, aceea de a te încredința cu totul lui Dumnezeu.
Este această fericire o invitație la mediocritate? Noi nu suntem invitați să fim limitați, noi suntem limitați. Problema este ce facem cu aceste limite? Limitele noastre pot deveni intrarea în împărăția cerurilor. Problema este raportul cu Dumnezeu, nu faptul de a ne complace în propriile limite. Cum reacționăm în fața limitelor? Sunt două extreme: frustrare sau depresie, negare sau mediocritate. Limitele mele sunt spațiul în care pot să intru în conflict cu ceilalți sau în care pot să mă deschid harului și să văd pe cei din jurul meu nu ca pe concurenți ci ca pe confrați, alături de care să mă împlinesc în comuniune și încredere.
Acesta este creștinul, omul cel nou, care nu se complace și nu-și acoperă micimea cu tot felul de frunze trecătoare (bogăție, prestigiu, putere, faimă), ci se lasă învăluit de iubirea lui Dumnezeu, pentru a descoperi astfel adevărata sa identitate, pentru a fi cu adevărat el însuși.