Timpul Adventului a început cu invitație la a veghea, a deschide bine ochii, pentru a-l putea întâlni pe Domnul care a venit, care vine și care va veni pentru a mântui toată istoria (noastră). Evanghelia de astăzi ne face să vedem cum trebuie să se decline această veghere, indicându-ne un gest de prea multe ori neglijat în experiențele noastre religioase: lauda. Învățătorul este surprins tocmai într-un astfel de moment, în timp ce tresaltă cu brațele deschise către cer, lăsându-se dus într-o atitudine de intensă bucurie și gratitudine spirituală:

 "Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost plăcerea ta. (Lc 10,21)

Înainte de a deveni glas pe buze, lauda este o atitudine a inimii, mai mult, este un mod de a vedea realitatea, într-un fel atât de blând și de recunoscător, încât să poți surprinde prezența lui Dumnezeu și a binelui printre meandrele istoriei. Cu toate acestea, nu este vorba despre o rugăciune naivă. Lauda știe să selecționeze și să discearnă, și să treacă – ar spune profetul Isaia – dincolo de vălul aparenței. Dintre toate felurile de rugăciune, este poate cea mai frumoasă. Nu este motivată de niciun interes, nu caută să obțină ceva. Lauda ne educă să putem privi istoria cu speranță, să ne putem uita înainte cu optimism, încrezători că Dumnezeu nu uită nici de noi nici de promisiunile sale.  

”va ieşi o mlădiţă din trunchiul lui Iese şi un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui” (Is 11,1)

Glasul sec și energic al profetului Isaia ne permite să înțelegem sensul laudei, nu ca pe un gest exuberant, care întrerupe monotonia rugăciunilor obișnuite ci ca pe un rod al bucuriei, care poate să iasă din trunchiul vieții noastre, atunci când ne obișnuim să recunoaștem binele și prezența sa tăcută între brazdele realității. Profetul pare să ne spună că venirea Domnului nu este asemenea unui cutremur, care răscolește și transformă totul într-o clipă. Forța sa este mai degrabă asemănătoare tenacității unei mlădițe, care încetul cu încetul iese din trunchi și crește în taină, până devine un fruct, plăcut și bun. În același fel, venirea lui Dumnezeu în noi se realizează și se va realiza cu o splendidă naturalețe. În și dincolo de orice aparență. A intra în ritmul Adventului înseamnă a goli inima de preocupările inutile, recunoscători pentru semnele binelui care este în lume. Acesta este singurul mod în care poate încolți – în privire și în adâncul inimii – imposibilul vis al lui Dumnezeu. Acela în care comuniunea este posibilă la orice nivel și în orice circumstanță. Un vis prea frumos ca să nu-l crezi!

„Atunci, lupul va sta cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi animalele îngrăşate vor fi împreună şi un copilaş le va călăuzi.” (Is 11,6)

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Mici

Este bine să ne gândim că timpul Adventului caută să ne vindece privirea, care va contempla nașterea lui Isus. Într-adevăr doar ”cei mici” pot primi revelarea lui Dumnezeu: "Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost plăcerea ta.” Poți să fii mic prin condiție (vârstă, probleme ale vieții) sau prin alegere. Este calea umilinței conștiente. Cel care este mic își trăiește viața încredințându-se cu totul lui Dumnezeu, fără să hrănească manii de grandoare față de propriile capacități. Cel umil nu pune raționamentele sale înaintea lui Dumnezeu, care îi vorbește; el știe că în tăcere Dumnezeu găsește loc, pentru ca să se facă auzită șoapta glasului său. Însă, celui care este mândru, Dumnezeu îi ascunde glasul, pentru că inima celor mândri este plină de Eu-l lor și nu mai este loc pentru nimic altceva. Timpul Adventului devine, astfel, timpul în care să învățăm umilința. Așa cum Isus a venit în condiția umană, coborându-se, făcându-se umil până la a deveni un copil sărman, tot astfel fiecare dintre noi trebuie să se coboare de la înălțimea propriului orgoliu, a propriei mândrii, și să cadă în brațele Harului. Credința este un dar și nu o cucerire sau o pretenție, iar acest dar poate fi primit doar dacă adopți atitudinea celui care își deschide larg brațele și inima dorinței de a-l primi: ”Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze". Însă nu trebuie să uităm că privilegiul de a ne fi născut în această parte a istoriei este și privilegiul de a ne putea adresa lui Dumnezeu contemplându-i chipul și nu doar cultivând o tainică dorință: ”Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi, 24 căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit"

don Luigi Maria Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici