În cele nouă zile, care precedă Crăciunul, liturgia ne oferă cele mai frumoase texte, pentru a contempla îndeaproape misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi, totuși, poate să ne pară aridă și plictisitoare: o listă interminabilă de nume greu de pronunțat, a căror istorie ne este aproape necunoscută și lipsită de importanță. Tradiția biblică folosește deseori genealogiile, nu atât pentru a oferi informații biografice exacte și detaliate, cât mai ales pentru a înscrie personajele importante ale unui clan sau ale unei familii în rădăcinile adânci ale istoriei. Matei, are și el această sensibilitate literară și prin această pagină vrea să ne spună că „Isus Cristos, fiul lui David” (Mt 1,1), Mesia cel așteptat „care trebuie să vină în lume” (In 6,14), este – conform profețiilor cuprinse în Lege – cu adevărat „fiul lui Abraham” (Mt 1,1), cel care va ține în mână „sceptrul” lui Iuda, „lui i se cuvine ascultarea popoarelor” (Gen 49,10)

Dumnezeu este un arhitect înțelept, care a pregătit de-a lungul secolelor această naștere „cu putere şi blândeţe” (aclamație la evanghelie), adaptându-se continuu la istoria oamenilor, cu luminile și umbrele ei. Genealogia din Matei nu este o selecție a celor mai buni oameni posibili, ci este succesiunea de bărbați și femei obișnuiți, cu care Dumnezeu a dorit să intre în alianță. Un loc de onoare le este rezervat femeilor străine, care, prin curajul lor, au intrat într-o istorie aproape în întregime a bărbaților: Tamar (aramee, care se deghizează în prostituată pentru a avea descendență de la socrul lui Iuda), Rahab (cananeancă, prostituata din Ierihon, care îi găzduiește pe exploratorii clandestini ai țării promise) și, în cele din urmă, Rut (moabita, care intră în țara și în stirpea lui Israel prin forța simțului său de dreptate). Înțelepciunea divină știe să citească bine istoria oamenilor, dând valoare acelor detalii, care nouă ni se par mici și nesemnificative. Dumnezeu reușește mereu să surprindă în orice eveniment o sămânță de bine. Pentru că iubirea pe care ne-o poartă este tenace. Umanitatea noastră este fericită „pradă” a pasiunii sale necondiționate.

„Pui de leu, Iuda! De la pradă, fiul meu, ai urcat. S-a lăsat pe labe, s-a întins ca un leu, ca o leoaică. Cine-l va face să se ridice?” (Gen 49,9)

Îndemnul pe care îl putem lua din lecturile de astăzi este acela de a nu subestima nimic din istoria, uneori tristă și încurcată, a trecutului nostru, ci, dimpotrivă să așteptăm cu încredere și răbdare maturizarea planului bun, pe care Dumnezeu îl are cu noi. Și istoria noastră – cu momentele sale de lumină și de umbre – este sacră, dacă știm să o privim cu înțelepciune, nu doar plecând de la premisele ei, ci mai ales de la promisiunile pe care Dumnezeu i le-a pus la rădăcină. Fiecare milimetru al aventurii noastre umane, frumos sau urât, sfânt sau păcătos, poate deveni – prin umanitatea întrupată de Cristos – istorie de mântuire și mărturie de speranță pentru alții.

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Generații

Nume greu de pronunțat și numere, aparent, greu de înțeles. Aceasta pare să fie sinteza evangheliei de astăzi. Și totuși nu este așa, pentru că în spatele oricărui nume, pentru noi greu de pronunțat, se ascunde un chip concret de om, o istorie concretă, o aventură concretă. Dumnezeu, pentru a intra în istorie, a intrat în istoria unică a fiecărui om, în istoria fiecărui nume și a fiecărui chip. S-ar putea spune, mai bine, că Dumnezeu a început să se facă prezent în relațiile concrete ale oamenilor. Iar Isus, care nu este un om în general ci un om particular, a asumat pe umerii săi istoriile particulare ale celor care l-au precedat. De la Abraham până la Iosif. Istoria pe care o celebrăm de Crăciun nu este un basm și nici o poveste edificatoare. Este, în schimb, istoria dramatică a unor oameni, oameni concreți și chipuri concrete. Nu ar trebui să-l lipsim niciodată pe Isus de umanitatea sa. Nu trebuie să ne grăbim și să-l trimitem în ceruri, sau să-i punem aureola pe frunte. Primul mare adevăr pe care Crăciunul îl învață este că trebuie să-l înțelegem pe Isus plecând de la umanitatea sa. „Aşadar, acestea sunt toate generaţiile: de la Abraham până la David, paisprezece generaţii; de la David până la deportarea în Babilon, paisprezece generaţii, iar de la deportarea în Babilon până la Cristos, paisprezece generaţii.” Evanghelia de astăzi reprezintă o încercare extremă de a ne oferi cel puțin patruzeci și două de generații de motive. În fiecare dintre ele nu găsim doar istorii luminoase, ci, de cel mai multe ori, sunt istorii încurcate, dificile, complicate, ca și cum lui Dumnezeu i-ar place să intre, în mod particular, în problemele complicate ale familiilor și ale peroanelor. În fond, viața fiecăruia dintre noi, văzută de aproape, este complicată, accidentată, prea puțin luminoasă, de multe ori încurcată. Vestea cea bună a Evangheliei de astăzi este că și istoriile cele mai dificile îl au la final pe Isus. Orice istorie are pe fundal un Crăciun, un Mesia, un Sens. Într-un singur cuvânt: pe Isus.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Textele zilei:Apăsați aici