A-l aștepta pe Domnul înseamnă a scutura praful, care s-a așezat peste dorințele noastre cele mai mari, astfel încât să putem regăsi curajul de a îmbrăca haina de nuntă, nu doar ca pe un veșmânt dedicat unor zile speciale, ci ca pe haina zilnică, care arată ceea ce suntem chemați să fim. Mesajul cel mai puternic al acestei duminici de Advent pare să fie acela de a ne reaminti că Domnul poate intra în viața noastră numai în măsura în care suntem dispuși să ne recunoaștem nu doar ca miri fericiți, ci și gata să abandonăm orice tristețe și solitudine.

Pentru a găsi această disponibilitate, suntem însă chemați la o confruntare preliminară cu vocea aspră și umilă a lui Ioan, omul ”trimis de Dumnezeu” (In 1,6) pentru ca să dea ”mărturie” despre venirea Salvatorului. Evanghelia folosește un limbaj de tip juridic, prin care suntem parcă introduși într-o imaginară aulă de tribunal, în care are loc un proces. În banca acuzaților pare să fie ”lumina” – simbolul prin excelență a lui Cristos, în cea de patra evanghelie – în timp ce martor este tocmai Botezătorul, care, interogat de autoritățile religioase asupra propriei identități, depune o mărturisire unică, declinată într-o triplă negație. Locuind pustiul, simbol al travaliului istoriei umane și al așteptării lui Israel, Ioan pare că a învățat să nu se identifice cu nici o imagine, pentru a putea să-și asume trăsăturile puține și șterse ale omului autentic, cel rănit de păcat și totuși marcat de asemănarea, de neșters, cu Dumnezeu. Ioan a ajuns să-și înțeleagă propria viață ca ” glasul celui care strigă în pustiu”, pentru că a acceptat să parcurgă un drum foarte riguros în profunzimea propriei ființe, fără să se identifice cu nici un rol și cu nici o imagine pe care viața i le-a scos în cale.

Premergătorul s-a supus ”legii pustiului”, acceptând același program exigent de viață, pe care apostolul Paul nu ezită să-l încredințeze primelor comunități creștine, pentru ca să trăiască viața cea nouă în Cristos:

„cercetaţi toate: păstraţi ceea ce este bun! Fiţi departe de orice fel de rău!” (1 Ts 5,21-22)

Ioan a pătruns mai mult decât oricine altcineva în teribila suferință a inimii umane, până la a vedea cu ochii plini de speranță farmecul împlinirii timpurilor. De aceea a știut să creadă că în fața sărăciei noastre singura opțiune a lui Dumnezeu nu poate fi decât aceea de a ieși în întâmpinarea noastră.

Și noi suntem asaltați zilnic de această întrebare persistentă:

„Cine eşti tu?" (In 1,19)

care activează efortul zilnic de a recunoaște ”în mod desăvârșit” valoarea vieții noastre în fața privirii celorlalți. Este mereu foarte puternică tentația de a arăta cele mai bune profiluri ale noastre, în loc să arătăm complexitatea și contradicția a ceea ce se întâmplă să fim, în mod obișnuit, în umanitatea noastră: „duhul, sufletul şi trupul”. Este mereu mai simplu să zâmbim și să ne prefacem, decât să admitem că facem parte din acel popor de ”săraci”,,, „captivi” și „închiși”, care trebuie să trăiască cu ”inima zdrobită”. (Is 61,1). Și totuși liturgia acestei duminici demonstrează că posibilitatea de a te bucura „în Domnul” (Is 61,10) nu depinde de cantitatea de lumină pe care crezi – sau arăți -  că o ai, ci de intensitatea dorinței ca întunericul să fie cât mai curând luminat de fidelitatea lui Dumnezeu.

Confruntarea cu Ioan este calea grea, dar necesară, pentru a ne îndrepta, încă o dată spre contemplarea misterului Întrupării lui Dumnezeu. Cuvintele sale aspre și mărturia sa ne amintesc că, pentru a ajunge la bucuria Crăciunului, trebuie doar să regăsim o privire mai sinceră asupra ceea ce viața ne permite acum să fim și să facem, fără a ne mai amăgi cu așteptări și iluzii, prin care mai degrabă încercăm să evadăm din fața realității. Venirea Domnului nu este condiționată de ceea ce merităm, ci de ceea ce avem nevoie cu adevărat: să reîncepem – cât mai curând -  să trăim ”ca un mire” și ”ca o mireasă” (Is 61,10), pentru a da mărturie lumii că nu se poate și nu se cade să trăiești singur. Atunci când ajungem să facem pace cu această radicală nevoie de a nu mai fi singuri, atunci, cu siguranță, Domnul va putea în sfârșit să vină.  

Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

Ioan Botezătorul a știut să-și îndeplinească atât de bine misiunea sa de profet încât mulțimea a început să se întrebe dacă nu cumva el este Cristos. Atât de mare este iubirea sa pentru Mesia încât l-a făcut să i se asemene: „Aceasta este mărturia dată de Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: "Cine eşti tu?" Iar el a mărturisit, şi nu a negat. A mărturisit: "Eu nu sunt Cristos!" L-au întrebat: "Atunci, cine? Eşti tu Ilie?" El a răspuns: "Nu sunt!" "Eşti tu Profetul?" A răspuns: "Nu!" Aşadar, i-au zis: "Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?" El a zis: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului!», după cum a spus Isaia profetul". Ioan spune despre sine că este ”glas care strigă”, însă totul în el are mireasma lui Cristos. Botezătorul este așa cum creștinismul ar trebui să fie, cu totul relativ la Cristos, cu totul atât de intim legat de El, încât să poată răspândi mireasma Lui. Păstrând, însă, în adâncul inimii conștiința că noi nu suntem Cristos și că trebuie să învățăm să facem un pas înapoi, pentru ca El să crească iar noi să ne micșorăm: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”. Acel pas înapoi, pe care îl facem în fața celui pe care îl iubim, ne spune dacă iubim cu adevărat. Pentru că cel care iubește știe să ”se micșoreze”, știe să lase spațiu pentru ca celălalt să ”crească”, să se realizeze.

Don Maria Luigi Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apasați aici