Speranța care înflăcărează inima profetului Isaia este atât de actuală, încât am putea să o facem rugăciunea noastră de Advent, chiar dacă ne despart mai bine de două mii de ani. Ieri ca și astăzi, istoria pare să fie în mâna celor aroganți și puternici, în mâna celor care trăiesc, fără scrupule, pe seama celor slabi. Cum să nu sperăm că Dumnezeu vrea și poate să răstoarne această tristă situație?

”Bucuria celor sărmani va creşte în Domnul şi cei săraci dintre oameni se vor veseli în Sfântul lui Israel. Căci cel violent va dispărea, cel batjocoritor nu va mai fi şi toţi cei care caută să săvârşească nelegiuire vor fi nimiciţi. Ei care îi făceau vinovaţi pe oameni pentru un cuvânt, ei care întindeau curse la poartă şi îl derutau pe cel drept pentru nimica toată”. (Is 29, 19-21)

Cu toate acestea, visul lui Isaia conține și o precizare de timp, neplăcută, un adverb care ne lasă un pic gura amară. Domnul are nevoie de un pic de timp, înainte de a face dreptate poporului. Proiectele sale sunt minunate și dezirabile, din toată inima. Însă nu se împlinesc imediat.

"Oare nu mai este încă puţin timp şi Libanul se va schimba în grădină, iar grădina va fi considerată o pădure?” (Is 29,17)

Absorbiți în confuzia culturală a timpului nostru, în care orice lucru trebuie să fie rapid și perfect, ne vine greu să înțelegem de ce Dumnezeu nu intervine imediat și eficient, acolo unde este o nedreptate, o ofensă, o victimă nevinovată. Ne vine greu să înțelegem cum se poate reconcilia așteptarea cu forța și cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Ne vine în ajutor Evanghelia de astăzi. Auzind strigătul a doi orbi ”Îndură-te de noi, Fiul lui David!” Mt 9, 27), Domnul Isus nu intervine imediat. El mai așteaptă un pic înainte de a-și arăta milostivirea, pentru că vrea ca dorința de vindecare să fie mai puternică și (un pic) mai explicită.

”Ajungând în casă, orbii s-au apropiat de el, iar Isus le-a zis: "Credeţi că pot să fac aceasta?" (Mt 9,28)

Așa cum nu poate nimeni să vindece cu forța, la fel, nu poate exista nicio transformare a umanității noastre, dacă nu este dorită în profunzime. Dacă dorim să vedem mai în adâncime realitatea și, în ea, misterul vieții noastre, trebuie să fim dispuși să recunoaștem toată orbirea noastră și să pronunțăm numele celui care poate face să strălucească lumina în întuneric. Cu încredere. Dispuși să așteptăm și să ne manifestăm...încă un pic, dacă este necesar.

”Atunci le-a atins ochii, spunând: "Să vi se facă după credinţa voastră!" (Mt 9,29)

 Padre Roberto Pasolini (www.nellaparola.it)

O lumină nouă

Scena evangheliei de astăzi are un început aparent contradictoriu: ”Când a plecat de acolo, au venit după Isus doi orbi strigând: „îndură-te de noi, Fiul lui David!”. Cum pot să-l urmeze acești doi orbi? Și totuși, acest detaliu ne este de mare consolare, pentru că noi cu toții suntem ca niște orbi, care încearcă să-l urmeze pe Isus. Avem un fel de al șaselea simț, ascuns în inimă, care ne face să simțim nostalgia după Isus, dorința, impulsul care ne îndeamnă să mergem, să-l urmăm. Iar prima minune este să ne dăm seama că suntem orbi. Este orbirea celui care caută o iluminare, adică o lumină nouă, prin care să se vadă pe sine, istoria proprie și a altora. Isus ne dă această lumină nouă, dar nu printr-o formă stranie de iluminare, ci schimbându-ne ochii. Creștinismul nu primește o altă lume ci un mod nou de a vedea lumea, pentru că ceea ce se schimbă, ceea ce se vindecă, este privirea noastră. Cel care primește această vindecare vede exact așa cum vede Cristos, altfel rămâne captiv în fricile și rănile proprii, sclav al judecăților pe care le pune în inimă Acuzatorul. Acești doi discipoli au primit miracolul de a se recunoaște orbi și tocmai de aceea ”strigă” la Isus să le redea vederea. Strigătul este forma de rugăciune care exprimă cel mai bine ceea ce ar trebui să ne fie rugăciunea: nu un raționament convingător, ci exprimarea adevăratei dorinței, care freamătă în profunzimile noastre: ”Ajungând în casă, orbii s-au apropiat de el, iar Isus le-a zis: "Credeţi că pot să fac aceasta?" I-au spus: "Da, Doamne!" Atunci le-a atins ochii, spunând: "Să vi se facă după credinţa voastră!". Domnul ne poate asculta în măsura, în care credem că o poate face. Uneori incredulitatea noastră este un obstacol, pentru că suntem tentați să credem mai mult în neputința noastră, decât în puterea lui Dumnezeu. Însă atunci când ne mărturisim credința, trăim minunea de a vedea cu ochi noi.

                                                       don Luigi Maria Epicoco (www.nellaparola.it)

Lecturile zilei: Apăsați aici