Bunătatea divină (divine douceur) este pace, pace profundă, pace milostivă, liniște adâncă.

Este mână caldă, maternă, care știe, mângâie, vindecă fără să rănească, care pune toate în ordine.

Este privire ca a mamei asupra noului născut. Este ureche atentă și discretă, pe care nimic nu o tulbură, care nu judecă, care alege mereu partea bună a drumului omului, pe care el va putea să trăiască chiar și ceea ce pare imposibil de trăit.

Este trainică ca pământul bun pe care toate se sprijină. Te poți lăsa cu totul pe ea, fără teamă. Este suficient de solidă pentru a suporta durerea, angoasa, agresiunea, pentru a suporta toate fără a slăbi și fără a se clătina. Este fermă precum vorba tatălui care nu se înduplecă niciodată. Este un loc atât de sigur, încât pot să încetez să-mi fiu mie însumi frică.

De aceea este o prostie să o crezi slăbiciune. Ea este forța însăși, cea adevărată, cea care dă viață și face să crească. Cealaltă, care distruge și ucide, nu este decât dezmăț de slăbiciune.

Dar, bunătatea divină este o caldă fermitate, căci nici o clipă ea nu rănește inima, nu zdrobește ceea ce omul are la inimă, în care el își găsește viața. Căldură divină care salvează tot, vrea ca toate să se salveze. Ea nu disperă niciodată de nimeni. Ea crede că mai există întotdeauna o cale. Ea este neobosita ne-obosire în a aduce la viață, a îngriji, a hrăni, a îmbucura și a mângâia.

Bunătatea divină este carnală, ține de trupul nostru. Ea nu se dă în idei abstracte sau în discursuri, în decizii morale sau stări sufletești. Nu caută să explice sau să convingă. Ea este în mâini, privire, buze, urechi atente, chip, în corpul întreg. Ea este în gesturile trupului. Ea este sufletul iubitor al trupul trăitor. Ea este frumusețea iubitoare a trupului uman.

Bunătatea divină este fără dovezi. Ea nu se demonstrează prin argumente, explicații sau justificării. Apare naivă și dezarmată în fața suspiciunii, față de care este, de fapt, indiferentă. Pentru că ea se savurează.

De ce divină? Pentru că ea nu va fi niciodată umană? Exact contrariul: este divină pentru că se face umană, pe deplin umană în adevăr.

Ea este iubirea de prietenie. Ea este iubirea de dincolo de iubire, pentru că nu caută nici dovezi, nici satisfacții, nici posesie, nici nimic asemănător. Ea nu se dăruiește din datorie ci din bucurie. Ea nici nu știe că se dăruiește. Ea este de un firesc desăvârșit.

Ea poate să se facă slujire, în mii de feluri. Dar ea este înainte de toate în ea însăși, o, bunătate divină, și aceste este darul care le precede pe toate celelalte. Ea este prezență, ea este primire, ea este cuvânt dăruit. Ea este compasiune. Ea este discreția însăși.

O, cât este de dorit! Ea este sarea vieții.

Și momentul în care ea sărează, este cel al durerii!

(Maurice Bellet, L’epreuve ou le petite livre de la divine douceur, Groupe Elidia 2019)