”A vorbi cu zeii” (Alessandro d'Avenia)

În unul dintre ale sale „Dialoguri cu Leuco”, carte în care își imaginează conversații între oameni și zei, Cesare Pavese povestește dialogul între Hesiod și Muza. Poetul se plânge de nemulțumirea, care l-a determinat să o caute pe zeiță pe muntele unde locuia, pentru a găsi „inspirația” care ar putea să-i aline povara vieții: „Mă simt chinuit de lucruri și de muncă așa cum se simte bețivul. De aceea las totul și urc aici pe munte”.

Omul, apăsat de povara vieții, caută soluția „sus”. Acolo speră să poată întâlni divinul, pe care nu-l poate întâlni în „vale”, deoarece muntele este verticalitatea pierdută, este sensul realității: a merge către înălțimi înseamnă a merge către sine însuși și către propria împlinire. A trăi doar pe orizontal, în repetarea zilelor și a modelor din cutia lumii, nu este de ajuns pentru a fi fericiți. Psihanalistul filozof Carl Jung spunea: „Între toți pacienții care au ajuns la mijlocul vieții, adică au trecut de 35 de ani, nu este niciunul a cărui problemă să nu fie aceea a dimensiunii sale religioase. Suferă pentru că a pierdut ceea ce religiile au dat dintotdeauna celor credincioși, și nimeni nu este vindecat decât atunci când redobândește atitudinea sa religioasă, care nu are de face direct cu o biserică sau o confesiune anume”. La ce se referă? La ceea ce descrie pana lui Pavese: a căuta întâlnirea cu divinul și a înviora zilele stinse și gesturile banale. Și ce găsește alter-egoul său narativ, Hesiod, pe munte?

Jung, asemănând-o cu orele zilei, împarte viața în trei faze. „Dimineața existenței”, adică tinerețea și prima parte a vieții adulte, este perioada în care se dezvoltă trăsăturile fundamentale ale personalității, se construiește propriul loc în lume prin intermediul unui rol. Se urmărește imaginea pe care vrem ca lumea să o aibă despre noi, „persona” („masca” în limba latină), adică identitatea (socială) care ne va da siguranță și recognoscibilitate, și care răspunde la prima întrebare pe care o pune cel care nu ne cunoaște: tu ce faci? Eu-l nostru se structurează și se asigură în această imagine-rol, care va trebui să se redimensioneze și să se relativizeze, deoarece nu va fi de ajuns pentru a da sens vieții întregi, adică să ne salveze de moarte. Se ajunge astfel la „criza de la miazăzi”: nu mai găsești bucurie în ceea ce ai căutat până atunci, se pierde energia, te simți pierdut și neliniștit și îți pui întrebarea: asta-i tot? În realitate este strigătul acelei părți din noi, pe care nu am dezvoltat-o de ajuns sau pe care poate chiar am reprimat-o. Vrem să știm dacă mai suntem vii, în spatele măștii, dacă suntem iubiți dincolo de rolurile noastre, dacă am putea fi în lume așa cum suntem și nu doar cum ar trebui sau am vrea să fim. Dacă criza este înfruntată și este îmbrățișată ceea ce Jung numește „umbra” (ceea ce noi nu acceptăm și nu vrem să vedem, partea ne-împlinită din noi) se intră în cea de-a treia fază, pe care psihanalistul o numește ”după amiaza existenței”. Sunt și cei care, cu un cost foarte mare, nu inaugurează această etapă a vieții, încăpățânându-se să urmărească doar obiectivele din dimineața vieții, perpetuându-le criza: imagine, rol, afirmare. Ceea ce tânărul găsește în afară, omul de „după amiază” trebuie să găsească înlăuntru, căci această etapă, care cuprinde maturitatea și bătrânețea, folosește tocmai pentru a ne deschide la dimensiunea mai profundă și mai deplină a vieții, cea spirituală, care este sinonimă cu „liberă” și „relațională”, tradusă de sfântul Augustin în faimosul „iubește și ceea ce vrei fă”. Este trecerea de la ego la sine, care ne ferește de riscul de a „îmbătrâni în rele” în care se consolidează defectele tipice ale eu-lui ascuns după mască, care caută să ignore propria moarte și propria insuficiență, frici care nu pot fi eludate și care pot fi înfruntate doar cu „a fi iubiți, a se iubi și a iubi”. 

O condiție care amintește de cele trei stadii ale vieții, despre care vorbește Kierkegaard, și pe care le-ași numi „straturi”, pentru că nu sunt dictate de vârstă ci de alegeri. Pentru filosoful danez fericirea constă în a da profunzime vieții, încetând să mai căutăm în afară ceea ce este deja în interiorul nostru: în primul stadiu, cel estetic, căutăm plăceri; în al doilea, cel etic, căutăm datorii: muncă, familie, copii...; în al treilea, cel religios, căutăm un sens al realității, dimensiunea spirituală a vieții, care ne face să-l găsim pe Dumnezeu în noi, doar după ce am descoperit și am acceptat, în mod dureros, non-autosuficiența noastră. Nu o metaforă, nu o consolare psihologică, nu un simbol, ci fondul și fundamentul vieții în care acum nu mai credem. 

Când, în dialogul lui Pavese, Muza îi deschide ochii lui Hesiod spunându-i: „În fiecare zi eu te găsesc aici sus...dar tu știi că realitățile nemuritoare le aveți atât de aproape”, poetul îi răspunde „Nu e greu să le știm. Să le atingem este greu”. Poetul, asemenea nouă, simte că ceea ce face nu este niciodată suficient, că trebuie să mai fie ceva care să fie definitiv, care nu se ruinează, însă nu reușește să îl atingă și să fie atins: „Și fiecare zi care răsare – spune Hesiod – îți pune în față aceleași greutăți și aceleași lipsuri”. Atunci Muza îl încredințează că răspunsul este tocmai în cotidian, acolo se găsește absolutul: „Nu înțelegi că sacrul și divinul vă însoțește și pe voi, în pat, pe câmp, în fața flăcării? Ziua și noaptea, nu există nicio clipă, nici cea mai neînsemnată, care să nu izvorască din tăcerea originilor”. 

Clipa este locul eternității. Suntem chemați să descoperim divinul în cotidian. Infinitul în finit, iar neliniștea noastră este nostalgia după bucuria vieții și nu doar după plăcerile ei. Pentru a „atinge” și „a fi atinși” de această bucurie trebuie să creăm un spațiu în care spiritul să poată înmuguri: contemplație și asceză, cuvinte goale astăzi și, cu toate aceste, necesare pentru a-l desțeleni pe Dumnezeu din pământul din care suntem făcuți. 

Ce ne dorim pentru copiii noștri? Astăzi spunem „să se realizeze”, încredințând viața „proiectului dimineții”, însă un copil este deja real. Am putea să spunem cu mai mult curaj, incluzând și „după amiaza”, că ar trebui să „învețe să se iubească și să iubească”, însă o considerăm o frază prea sentimentală, și cu toate acestea ne dorim educația sentimentală în școală. (Intră pe fereastră ceea ce am aruncat afară pe ușă). Sunt iubit? Știu să mă iubesc? Știu să iubesc? De aceste întrebări depinde întâlnirea noastră cu viața autentică. 

Cesare Pavese s-a sinucis în anul în care a câștigat premiul Strega. A căutat iubirea în consens și nu a găsit-o. A căutat-o în muncă și nu a găsit-o. A căutat-o în partid și nu a găsit-o. A căutat-o în câteva femei, care nu i s-au potrivit, și nu a găsit-o. În jurnalul său, pe care l-a intitulat „Meseria de a trăi”, nota: „Inima mea este însetată de așteptare, atât de însetată încât a obosit, a obosit”! Era atât de obosit încât și-a procurat somnul definitiv cu somniferele pe care le folosea, după ce a scris ultimul său mesaj, tocmai pe prima pagină a unei copii a cărții „Dialoguri cu Leuco”. La 41 de ani și-a procurat cu forța întâlnirea cu divinul: chiar dacă a intuit, tocmai în acea carte, că acea întâlnire era atât de aproape. Asemenea lui Hesiod, din cartea sa, nu a știut să găsească ceea ce mintea și pana știau: eternitatea este unde ești și în ceea ce ești. Poate tocmai de aceea aceeași pană a scris, în ultimul gând al jurnalului său: „o, Tu, ai milă”. Oare nu în asta constă toată „Meseria de a trăi”?

 (Alessandro D’Avenia, Parlare con gli dei | Ultimo banco di Alessandro D'Avenia- Corriere.it)