Și noi, în octava Paștelui, am pornit la drum. Ca ucenicii din dimineața învierii — cu pasul grăbit, cu inima frământată, cu o credință care încă nu îndrăznea să spună până la capăt: „Domnul a înviat cu adevărat!" Voiam să ieșim din rutina cotidianului care ne închide orizontul, dar mai ales voiam s-o întâlnim pe Maria, despre care tradiția spune că a fost prima care l-a întâlnit pe Cel Viu. Și, drum după drum, sanctuar după sanctuar, pelerinajul s-a dovedit a fi o adevărată pedagogie — pedagogia Mariei, care ne educă credința și ne învață să trăim viața cea nouă a învierii în Cristos.

Prima etapă a fost Ungaria, unde am întâlnit-o pe Maria Regină. Ei, Magyarok Nagyasszonya — „Marea Doamnă a Maghiarilor" —, i-a consacrat regatul Sfântul rege Ștefan, întemeietorul statului ungar creștin. În biserica ce-i poartă numele se află statuia Mariei având pe cap Coroana Ungariei, simbolul și izvorul autorității în istoria acestui popor. Imaginea pune în evidență un adevăr pe care îl uităm prea ușor: devoțiunea mariană nu este pentru noi doar o practică marginală de pietate. Maria ne este Regină. Ea are autoritatea care ne orientează și ne disciplinează în ascultarea lui Cristos: „Faceți tot ceea ce vă va spune El!"

Intrând în Polonia, ne-am îndreptat mai întâi către Zakopane, în inima Munților Tatra, unde am întâlnit-o pe Maria Ocrotitoare. Sanctuarul Krzeptówki este un ex-voto — un dar votiv — al comunității catolice locale pentru salvarea Papei Ioan Paul al II-lea după atentatul din 13 mai 1981. Papa însuși a mărturisit aici că „mâna Mariei" a deviat glonțul care ar fi putut să-i fie fatal. După Regină, descoperim astfel un nou chip: Maria ne este și Ocrotitoare. Mâna ei nu ne ferește cu totul de încercări, dar face astfel ca acestea să nu ne fie fatale.

Punctul culminant al acestui parcurs pedagogic marian l-a reprezentat Sanctuarul Jasna Góra de la Częstochowa, unde am rămas două zile. Aici am întâlnit-o pe Maria Mângâietoare. Aceasta ne este, poate, cel mai profund și mai intim dintre chipurile ei: trăirea prin care Maria mediază pentru noi experiența Milostivirii lui Dumnezeu — milostivire care devine viață pentru lume prin suferința, moartea și învierea lui Isus.

Icoana Mariei de la Jasna Góra poartă, pe obrazul drept, trei lovituri adânci provocate de sabia tâlharilor care au jefuit mănăstirea în 1430, chiar în ziua de Paște. Deși restauratorii au încercat de-a lungul secolelor să acopere cicatricile, vopseaua refuza să adere — iar acest fapt straniu a devenit, pentru evlavia poporului polonez, semn al participării Mariei la suferința tuturor credincioșilor. Venerarea acestei icoane, mai ales în momentele solemne ale acoperirii și ale descoperirii ei, transmite o experiență de profundă prezență, iar celebrarea Sfintei Liturghii sub privirea ei caldă pătrunde cele mai adânci răni ale istoriei noastre, în care Cristos ne invită să recunoaștem prezența tămăduitoare a milostivirii sale. Rozariul recitat de-a lungul aleii cu statuile misterelor de slavă și „Calea Luminii" celebrată pe meterezele sanctuarului au adâncit și mai mult bucuria prezenței lui Cristos înviat în viața noastră, precum și comuniunea pe care Maria o țese între noi.

În aceste locuri ne-a însoțit, ca o prezență discretă, dar mereu vie, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Aici am înțeles mai bine ca niciodată motto-ul episcopatului și al pontificatului său, Totus tuus — „Cu totul al tău", adresat Mariei. În fața icoanei am trăit și noi experiența care a marcat profunda spiritualitate mariană și cultul Milostivirii Divine ale sfântului pontif. În ciuda cruntei suferințe de a rămâne fără mamă încă din copilărie, fără frate și fără tată în tinerețe, în ciuda experienței crude a nazismului și a comunismului, Karol Wojtyła a găsit în chipul Mariei de la Jasna Góra milostivirea care a făcut din el un sfânt al timpurilor noastre. Brâul însângerat în urma atentatului, expus lângă icoană, și cele șase vizite pe care le-a făcut ca papă dau mărturie despre legătura sa profundă cu acest loc, despre care spunea: „Trebuie să-ți lipești urechea de acest loc sfânt pentru a simți în ce fel bate inima națiunii în inima Mamei."

Ne-am despărțit cu greu de Jasna Góra (Muntele Luminos), de lumina acestui munte de credință și de viață spirituală. Ne-a fost greu nu doar pentru că lăsam în urmă „paradisul", ci mai ales pentru că ne îndreptam către Auschwitz — către amintirea cea mai teribilă a ceea ce poate să devină omul și pământul atunci când refuză milostivirea și face din „dorința de putere" sensul vieții: iadul pe pământ. Vizitarea lagărelor de la Auschwitz și Birkenau rămâne o experiență tulburătoare, dar necesară, pentru a nu uita răul de care doar omul este capabil atunci când decide să ia locul lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și în cea mai adâncă noapte a răului lucesc lumini care amintesc de coborârea lui Cristos în adâncurile păcatului și ale morții: exemplele Sfântului Maximilian Maria Kolbe — franciscanul polonez care s-a oferit să moară în locul unui tată de familie — și ale Sfintei Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), evreica devenită carmelitană, ucisă la Birkenau pentru că era evreică și pentru că era catolică. Târându-ne cu greu prin cotloanele înguste și întunecate ale lagărului, împinși din toate părțile de mulțimea de vizitatori, oripilați de imaginile și mărturiile ororilor petrecute acolo, am tresărit la vederea unei lumânări pascale aprinse în obscuritatea buncărului în care a fost ucis Sfântul Maximilian. Au răsunat în inimile noastre cuvintele Domnului: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeți-vă mai degrabă de cel care poate să piardă și trupul, și sufletul în Gheénă!" Atunci, umanitatea s-a salvat pentru că atâția oameni au rezistat prin credință. Ce se va întâmpla însă dacă noi ne vom pierde credința?

Asemenea lui Dante în Divina Commedia, am ieșit din infernul de la Auschwitz dorindu-ne purificarea. Muzeul amenajat în casa natală a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, biserica din Wadowice în care a fost botezat și celebrarea Sfintei Liturghii la sanctuarul de la Kalwaria Zebrzydowska — vechiul „Calvar" polonez al călugărilor bernardini — au fost ca o adevărată purificare a minții și a inimii. Aveam nevoie de această purificare pentru a putea privi din nou lumina „Paradisului" în sărbătoarea Divinei Milostiviri la Cracovia.

Oricât de mari ar fi răul și suferința pe care le are de înfruntat, omul rămâne liber: să se scufunde în ele sau să se lase salvat de experiența milostivirii. Suferința devine atunci o cruce de care ne putem amăgi că ne vom elibera singuri, aruncând-o pe spatele celorlalți, sau pe care învățăm să o purtăm împreună cu Mântuitorul, eliberând astfel izvoarele milostivirii care țâșnesc din inima străpunsă a lui Cristos.

Dis-de-dimineață, mulțimi se revărsau către Sanctuarul din cartierul Łagiewniki al Cracoviei, pentru a celebra sărbătoarea Divinei Milostiviri. Mii de pelerini au îmbrățișat imensul altar exterior al Bazilicii — plină și ea până la refuz —, pentru a participa la Sfânta Liturghie prezidată de cardinalul Grzegorz Ryś, mitropolitul de Cracovia. După Sfânta Liturghie am vizitat centrul orașului, dar am dorit să ne întoarcem mai devreme pentru a putea trece încă o dată pe la mormântul Sfintei Faustina Kowalska și a ne sintoniza rugăciunea cu spiritualitatea acestei smerite călugărițe — pentru că de la trupul ei mărunt și de la acest mic sanctuar a pornit imensa „revoluție a milostivirii" care a transformat Biserica ultimelor decenii.

Ultima Sfântă Liturghie, în ultima zi a pelerinajului nostru pe pământ polonez, am celebrat-o în Capela Preoților, din cripta Sanctuarului „Ioan Paul al II-lea", care se ridică nu departe de Sanctuarul Divinei Milostiviri. În fața altarului, pe lespedea care a acoperit mormântul Sfântului Papă în grotele Vaticane până la canonizarea sa, a fost așezată o sculptură care reprezintă Evangheliarul suflat de vânt — același Evangheliar pe care vântul îl răsfoia, pagină după pagină, în timpul liturghiei de înmormântare a Papei, în Piața Sfântul Petru, înaintea ochilor întregii lumi. Provocarea Evangheliei „vântul suflă unde vrea", sculptată acum în bronz, a devenit întrebarea întregului pelerinaj: noi ce vânt alegem să sufle în viața noastră? Cel de la Auschwitz, sau cel de la Łagiewniki?

 Încă din copilărie, micul Karol a avut mereu în fața ochilor inscripția întipărită pe cadranul solar al bisericii pe care o vedea din fereastra apartamentului în care s-a născut și a crescut până la 18 ani: „Timpul trece, veșnicia așteaptă!" Noi cu toții recunoaștem cât de repede trece timpul, dar ne este tot mai greu să recunoaștem veșnicia care ne așteaptă. Maria Regină, Ocrotitoare și Mângâietoare este cea care mijlocește pentru noi experiența veșniciei.

Pelerinajul nostru nu se încheie la coborârea din autocar. De aici începe — pelerinajul cel adevărat, al fiecărei zile, al fiecărei rugăciuni a Rozariului, către milostivirea lui Cristos, în care veșnicia ne atinge. Iar la acest pelerinaj suntem invitați cu toții: cei care am fost la Częstochowa și cei care vor merge într-o zi, cei care călătoresc cu trupul și cei care călătoresc doar cu inima. Maria Regină, Ocrotitoare și Mângâietoare ne ține de mână pe acest drum.