„L-ați primit pe Duhul Sfânt când ați venit la credință?” (Fap 19,2)

 

În timp ce Apollo era la Corint, Paul, după ce a străbătut regiunile nordice, a coborât la Efes. Acolo a găsit câțiva discipoli și le-a spus: „L-ați primit pe Duhul Sfânt când ați venit la credință?” Dar ei au răspuns: „Nici n-am auzit că este Duh Sfânt”. El le-a zis: „Atunci ce fel de botez ați primit?” Ei au răspuns: „Botezul lui Ioan”. Paul le-a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând poporului să creadă în cel care vine, adică în Isus”. Când au auzit ei, au primit botezul în numele Domnului Isus. Iar când Paul și-a pus mâinile peste ei, Duhul Sfânt a coborât asupra lor, iar ei vorbeau în limbi și profețeau. Erau cu toții cam doisprezece bărbați. (Fapt 19, 1-7)

Botezul lui Ioan este în apă, dar nu în Duhul Sfânt. Însă în apele legii se moare, doar în Duhul iubirii se poate respira. Acești discipoli sunt asemenea multor credincioși de astăzi: știu multe și sunt zeloși în predicarea doctrinei. Însă un lucru este să știi și să vorbești, un altul este să înțelegi și să trăiești, ceea ce știi și vorbești. Și orbii pot să vorbească despre culorile pe care nu le-au văzut niciodată. A fi luminat de Duhul Sfânt înseamnă să înțelegi ceea ce știi: doar cel care iubește înțelege. În general orice cunoaștere conduce la iubirea a  ceea ce cunoști. De aceea, la sfârșit totul va dispărea și doar ”iubirea nu încetează niciodată” (1 Cor 13,8). Doar ”știința umflă, pe când iubirea edifică” (1Cor 8,1).

O știință și o predicare fără iubire, este credința diavolului în toate exorcismele din Evanghelii. De exemplu, primul exorcism din Evanghelia lui Marcu: ”Știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1,24). Sau episodul din Fap 16, 17, când Paul alungă diavolul dintr-o sclavă, care face propagandă pentru el și pentru Cristos. Diavolul vrea să ne facă asemenea lui, să știm fără să iubim: ”Și diavolii cred și se cutremură” (Iac 2,19). Asta este suferința damnării veșnice.

Mulți creștini confundă mărturia cu propaganda: dacă nu avem Duhul lui Isus, ceea ce facem compromite ceea ce spunem. Acesta este pericolul diferitelor mișcări și al pastoralei ”marilor evenimente”. Cu toate acestea, au mereu un mare succes pentru că ne fac să ne simțim mulți și puternici. Cristos însă, este mic: ”căci el a fost răstignit din slăbiciune” (2 Cor 13,4) și ”prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Cor 8,9).

Nu este suficient să-l cunoști și să vorbești ”fără greșeală cele despre Isus”, asemenea lui Apollo (Fpt 18,25) – însă câtă ignoranță și aproximație printre creștini, chiar și printre cei mai responsabili, față de Cuvântul lui Dumnezeu! Pe lângă cunoașterea scripturilor mai este nevoie de ceva. Trebuie să dai mărturie, adică să fii o dovadă vie a prezenței sale. ”Căci pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21) și ”nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). Viața mea este un răspuns de iubire la iubirea Fiului, ”care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). Iubirea face din doi una, rămânând doi.

Cine-l mărturisește pe Cristos, cunoscându-l fără greșeală, poate să vorbească despre el în mod eficace. Cuvântul său are aceeași ”putere”(exousia), ca a Învățătorului: izvorăște din ființa lui. Ceea ce ești vorbește mai mult decât ceea ce spui. Dacă vorbim fără să mărturisim, reducem mesajul la cuvinte goale, care ne umplu pe noi de vanitate iar pe ceilalți de vacuitate. Cuvintele lui Isus sunt, în schimb, ”duh și viață” (In 6,36).

Câți creștini s-au format mai mult prin învățarea catehismului și a observării poruncilor, și mai puțin pe cunoașterea lui Isus! Ei trăiesc cu angajament propria ”religiozitate”: postesc, păzesc poruncile și practică multe devoțiuni, în așteptarea ”venirii Domnului”. Însă nu gustă bucuria Evangheliei. Ignoră faptul că „mirele este cu ei”. Creștinismul lor este un petec nou la o haină veche (cf. Mc 2, 18-22): lipsește vinul cel nou, Duhul. Ignoră primele cuvinte ale lui Isus, program și cheie de interpretare a întregii evanghelii: el proclamă că timpul așteptării s-a împlinit, pentru că împărăția lui Dumnezeu este aproape, este deja aici. Împărăția lui Dumnezeu este El însuși, Mesia, Mirele, Fiul cel iubit: este suficient să te convertești la El, să-l iubești și să-l urmezi. (Mc 1,16). De acum putem să-l vedem și să-l iubim în orice creatură, pentru că toate ”subzistă în El” (Col 1,17), „căci în El trăim, ne mișcăm și suntem... căci suntem din neamul lui” (Fap 17, 28). Mai mult: suntem fii iubiți, fiecare în parte, asemenea Fiului unic și iubiți de Fiul, cu aceeași iubire, prin care el este iubit de Tatăl” (In 17,23; 15,9)

Acesta este motivul continuu al bucuriei noastre: orice realitate este un semn al iubirii lui Dumnezeu, care prin ea ni se dăruiește pe sine însuși. De aceea ”îi mulțumim (facem euharistie) lui Dumnezeu pentru toate, căci aceasta este voința lui Dumnezeu în Cristos Isus, cu privire la voi” (1 Ts 5,18) pentru că El este ”totul în toți” (1 Cor 15,28)

Îmi amintesc de Karl Rahner, într-o discuție liberă cu un grup de tineri iezuiți la Munster, la întrebarea noastră despre esența creștinismului, ne-a răspuns: ”Este ceea ce obișnuia să spună bunica mea: Trebuie să-l iubim pe bunul Isus!”. Acel „bun Isus”, pe care îl recunoaștem în toți oamenii, începând cu cei pe care îi excludem, pentru că îi considerăm ”răi”: cei înfometați, însetați, străini, bolnavi și în închisoare. (Mt 25,31). Mulți, în schimb, se cred pioși, supunându-se  ”unei reguli ca și cum ați trăi în lume: nu bea, nu gusta, nu te atinge de lucrurile care toate sunt destinate distrugerii prin întrebuințare, după poruncile și învățăturile oamenilor? Aceste reguli au în aparență un limbaj de înțelepciune prin devoțiuni de bunăvoie, umilințe și asceză corporală, dar nu sunt de nici o valoare decât pentru satisfacerea trupului.” (Col 2, 20-23)

Evanghelistul Luca (cf. și In 17, 20-26) este preocupat, așa cum sunt toți apostolii, de unitatea creștinilor, ”am fost botezați într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberți, și toți am fost adăpați într-un singur Duh” (1 Cor 12, 13). Duh înseamnă respirație, viață. Viața lui Dumnezeu este iubirea între Tatăl și Fiul; iar noi toți, cei botezați, adică scufundați în Duhul, trăim împreună cu întreaga creație din iubirea reciprocă între Tatăl și Fiul. Unitatea comuniunii, rod al iubirii, este principiu de viață. Diviziunea, separarea din cauza egoismului, este principiu de moarte.

Asemenea lui Apollo, acești discipoli din Efes nu l-au primit pe Duhul Sfânt. Cunosc doar botezul lui Ioan, însă nu pe cel al lui Isus. Apollo îl cunoștea bine și pe Isus, chiar dacă nu avea Duhul lui. Acești doisprezece din Efes, în schimb, l-au cunoscut doar pe Ioan Botezătorul. Față de iudaism, aceștia și ”creștinii” au în comun botezul. Însă există mai multe feluri de botez: cel în apa legii și cel în Duhul vieții.

Aceștia doisprezece (!) sunt imaginea atâtor creștini, care trăiesc sub ”datoria” legii, însă nu au libertatea fiilor: ignoră ”plăcerea” de a-l iubi pe Dumnezeu și pe frați. Sunt cei care schimbă unica Evanghelie, propunând o alta, care nu există, ar spune Sf. Paul (Gal 1, 6-9). Pervertesc Evanghelia în Lege care ucide. Dacă primul ”semn” al Gloriei a fost pentru Isus să schimbe apa legii în vinul iubirii (cf. In 2,1...) aceștia schimbă vinul în apă, iubirea în lege. Însă legea ucide, în timp ce Duhul dă viață (2 Cor 3,6). Lega însăși, care prescrie binele, ne condamnă ca transgresori; doar ”iubirea este plinătatea legii”, pentru că ”iubirea nu faci nici un rău aproapelui” (Rm 13,10).

Pentru Luca, Duhul este principiul vieții lui Isus și a vieții Bisericii. Evanghelia sa începe cu Duhul care, la Da-ul Mariei, întrupează în ea Cuvântul și se termină cu așteptarea Duhului Sfânt, care va coborî asupra apostolilor (Lc 1,35; 24,29). Faptele Apostolilor, la rândul lor, încep cu darul Duhului Sfânt, principiul predicării și al mărturiei apostolilor. (Fap 2,1..) Duhul Sfânt, viața însăși a lui Dumnezeu, așa cum a format trupul lui Cristos, tot așa formează Biserica, ”care este trupul său, plinătatea aceluia care împlinește toate în toți” ( Ef 1, 22..)

Evanghelistul Luca acordă o atenție deosebită Duhului Sfânt: este iubirea dintre Tatăl și Fiul, pe care Isus ne-a dăruit-o de pe Cruce, pentru ca să devenim și noi copiii ai lui Dumnezeu și frați cu toți oamenii. De aceea în Evanghelie, în care relatează ceea ce Isus a spus și a făcut, Duhul Sfânt este numit de 35 de ori; în Fapte, în schimb, în care relatează ceea ce apostolii au spus și au făcut pentru a-l mărturisi pe Cristos, Duhul Sfânt este numit de 70 de ori. Exact dublu! Este doar o întâmplare, sau este dublarea răspunsului de iubire, în care Duhul său este și al nostru iar Duhul nostru este și al său?!

(Silvano Fausti, Comentariu la Faptele Apostolilor 19, 1-7, Atti e Ritiri (gesuiti-villapizzone.it))