Dacă timpul Crăciunului e de obicei învăluit de blândeţea iernii şi a zăpezii, Învierea aduce o eleganţă unică în natură, care ne ajută: ieşim din mocirla şi frigul lunilor februarie martie, străzile se umplu de muguri şi primele frunze, chiar dacă mai e frig ştim bine că e ultimul frig. Clopotele şi lumânările pascale vin împreună cu o prospeţime unică, certitudinea că totul se trezeşte la viaţă, iar hainele elegante din Sâmbăta Mare sunt parcă pentru singura dată cu adevărat la bună întâlnire cu explozia de sens interior care se răspândeşte peste case, blocuri, şi străzile pustii.
Doar că toată această eleganţă e doar începutul. Paştele este sărbătoarea care are pentru ea o săptămână întreagă, Săptămâna Luminată, iar apoi încă 40 de zile. Anul liturgic e ca o carte deschisă, şi sunt două pagini principale deschise: Postul Mare pe stânga, 40 de zile, şi timpul Pascal pe dreapta, încă 40 de zile.
Psihologic vorbind, chiar dacă nu toată lumea iubeşte postul Mare, mulţi îl urmează, unii îl folosesc pentru a renunţa o lună la fumat sau altele, şi multă lume apreciază starea de slow, de oprire a consumului, şi, cât se poate, de regăsire a Bisericii. Dacă întrebi pe cineva ce face în timpul Postului Mare, ştie să răspundă. Dar dacă întrebi pe cineva ce face după sărbătoarea Paştelui, puţin mai ştiu ce au de făcut de fapt.
Am petrecut cinci ani într-o mănăstire după liceu, şi acolo ni se explica ceva ce am simţit foarte bine pe propria piele, pentru că eram tânăr şi aveam timp să analizez, ce mi se întâmpla mie dar şi celor de lângă mine. Ni se explica faptul că Postul Mare e ceva aparent dificil, dar la măsura omului. Facem nişte renunţări, greu, dar ne putem mândri şi cu greul ăsta, sau facem tot un program care ţine de noi. Pe când, teologic vorbind, după Inviere ceva se schimbă în natura universului. Trupul lui Cristos iese din legile universului pe care îl ştim, iar de acum universul nu se mai citeşte ca o extindere în timp şi spaţiu, oricât de interesant ar fi asta astronomic, ci universul are ca destinaţie trupul glorios al lui Cristos, care începe ceea ce ne va atinge pe toţi, un nou cer şi un nou pământ (din apocalipsă). Iar concret misterul Pascal e mult mai greu de trăit de către un om: trebuie să trăim cu un picior pe pământ şi cu celălalt nu în groapă ci în cer. Să trăim ştiind că lucrurile nu se mai termină aici.
Si mai concret, – este ce am observat eu în acei cinci ani – cele 40 de zile de timp pascal sunt un timp absolut suprinzător şi şocant, un timp care ne învaţă să ne detaşăm de lucruri. Dacă Postul e despre a renunţa la lucruri, timpul Pascal e despre detaşare. Detaşarea poate să doară mai mult decât renunţarea. E ceva mai subtil, mai greu de suportat.
Dar tot acest timp subtil are o destinaţie şi el: Înălţarea Domnului şi apoi Rusaliile. O lume în care suntem în lume dar nu suntem din lume. Dacă Postul Mare e despre renunţarea la mine, Timpul Pascal durează la fel de mult, pentru că e despre a face loc Celuilalt prin excelenţă în viaţa mea. Sigur că Dumnezeu nu încape aşa uşor în planurile şi obiceiurile noastre, şi e dureroasă operaţiunea de instaurare a unei vieţi care e aici dar nu mai e doar de aici.
Apoi, ani de zile, am uitat de timpul Pascal. Eram cu mintea la altele. Si am văzut că se poate foarte uşor după prajiturile tradiţionale să ratezi complet acest timp până la Rusalii. Totuşi, este, teologic vorbind, timpul cel mai important din an. Iar la nivel psihologic şi social, acum e tensiunea finală a anului de studii şi de profesie, acum se iau ultimele competiţii, ultimele eforturi, acum se leagă lucruri care au fost începute cu încetişorul prin septembrie. E perioada cea mai plină de sens a anului, de multe ori. Iar secretul pe care îl oferă Biserica este acea adiere lină, ridicarea privirii peste toate astea, mai ales când toate astea sunt prea apăsătoare.
În cercul călătoriei Eroului a antropologului Joseph Campbell, eroul care trece prin toate etapele ajunge la final la ultima etapă, un echilibru superior, numit Master of the Two Worlds. Este ceea ce i se oferă creştinului în Timpul Pascal, şi ceea ce mulţi ratăm, pentru că nu ni se explică suficient, sau pentru că este în sine ceva foarte greu de perceput. Credinţa creştină face din noi un Master of the Two Worlds, dar acest lucru, dacă sună bine, e foarte greu de trăit concret. Mereu ne lăsăm în jos, spre lumea normală cu ciclurile ei, sau facem excese mistice pe care trebuie apoi să le reparăm. Creştinsimul nu oferă o soluţie de echilibru între sus şi jos, între cer şi pământ, mai bună decât altele. El este tocmai soluţia, poarta, echilibrul. Totuşi, lupta eroică pe care creştinii o dau cu adevărat nu este lupta din timpul Postului Mare, ci lupta din Timpul Pascal. Racordarea timpului de aici cu timpul lui Dumnezeu.
Destinaţia finală a timpului Pascal este sărbătoarea Rusaliilor. Atunci echilibrul e parcă mai uşor, pentru că Spiritul Sfânt vine peste lume şi rămâne cu ea. Dar timpul pPascal e făcut să ne dăm seama cât de greu e să fii creştin, cât de greu e să ţii mintea şi inima trează la lucrurile care ţin de Revelaţie. Timpul Pascal e de fapt timpul Bisericii: timpul în care explozia de lumină a Săptămânii Mari se revarsă peste timp, istorii, popoare, oameni cu vieţile lor.
Eleganţa şi măreţia sobră a nopţii Învierii e doar presimţirea a ceea ce a schimbat istoria lumii acum 2000 de ani. Doar presimţirea. Ar fi trist să ratăm tocmai ceea ce urmează, pentru fiecare dintre noi şi pentru istoria lumii. Nu ne mai întoarcem înapoi. Restul istoriei, restul anului, e doar ca să învăţăm pe propria piele că de-acum nu ne mai întoarcem înapoi, la o aşteptare care nu îşi vede rodul. De-acum extindem doar domeniul – nu al luptei lui Houellebecq, ci al păcii, al lumii care nu se vede. Extindem, zi de zi, dar totuşi, cu hainele cele mai frumoase, am ajuns deja pe pragul sărbătorii care nu se mai poate sfârşi.
Tocmai pentru că Învierea e o sărbătoare care depăşeşte toate categoriile de sărbătoare pe care le ştim, riscăm să o lăsăm să treacă peste capetele noastre. Avem deci 40 de zile care ne pot învăţa, cu o logică diferită de Postul Mare, că de-acum nu mai are nici un rost să ne pregătim. Lucrurile sunt bine aşa cum sunt, aşa cum le-a făcut Mântuitorul, iar creştinismul este arta de a învăţa şi accepta acest lucru până la ultimul colţ de istorie personală.
Ion Cosmovici
(https://www.lapunkt.ro/author/ioncosmovici/)