La sfârșitul evangheliei lui Ioan, este un personaj, Toma, care, absent în momentul în care Cel Înviat îi surprinde pe prietenii adunați ca să-l plângă, afirmă că nu va crede în învierea lui Cristos, decât dacă îi va ”atinge” rănile. Ne recunoaștem cu toții în Toma, vrem cu toții să facem experiența unui mod de a învinge moartea, încă din timpul vieții. Doar această experiență ar putea să dea un sens la toate, chiar și la faptul de a muri. Și astfel, relatează Ioan, după o săptămână, Cristos i se arată lui Toma, invitându-l să facă ceea ce și-a dorit: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios!” (In 20, 27). Nu este un reproș, așa cum se face celor mici la catehism, ci este o invitație să atingă eternitatea și bucuria pentru care este făcută inima, printr-un paradox: „rănile” sunt poarta de trecere între finit și infinit!

Divinul se lasă atins tocmai acolo unde murim. Calea de acces către cer nu este puterea, și de aceea, într-o cultură în care este adevărat doar ceea este puternic (de la archebuza la bomba atomică), este din ce în ce mai greu să-l atingi pe Dumnezeu, pentru că rănile, limitele, de orice fel (exterioare și interioare), sunt opusul puterii, nu-și mai pot găsi niciun sens, și dacă le dăm vreunul, este acela de vină. În Ioan, în schimb, găsim o perspectivă tulburătoare pentru modul nostru obișnuit de a trăi.

Pune degetul în rana ta, nu căuta fericirea în putere, în aparență, în forță, pentru că astea se dobândesc cu mult efort, nu sunt garantate pentru totdeauna și se pierd ușor, în timp ce limitele le ai deja, sunt ale tale, sunt gratis și sunt pentru totdeauna. Cerul este acolo! Pune degetul în rănile altora, nu pentru a-i face să sufere, ci pentru a le purta de grijă, nu căuta influența, lumina sau forța lor, pentru ca tu să te folosești de ele, ci caută povara lor: întreabă cum se simt, ce-i face să sufere. Cerul este acolo. Rănile lui Cristos sunt la mâini, la picioare, în coastă, răni ale stării (cine ești?), ale acțiunii (ce faci?) și ale relații lor (ce sau pe cine iubești?)

Însă o fi oare adevărat că cerul este în „rană” și nu în „putere”, că finitul și infinitul se ating într-o cicatrice? Trăiesc asta când mă aplec asupra fragilității elevilor mei, nu doar în situații deosebite de suferință, ci în general, pentru că adolescența este o „rană” care ustură în căutarea unui sens al vieții, al unui loc propriu în lume, a propriei identități. În domeniul educativ adevărații inovatori, de la Socrate la Montessori, au fost aceia care s-au aplecat asupra rănilor, la fel și în domeniul medical, economic, politic... Trăiesc asta și când îmi ating propriile răni și, în loc să mă rușinez și să mă disprețuiesc, pentru că nu sunt ”suficient de...”, încerc să iubesc ceea ce mă face unic, pentru a le transforma în izvor de creativitate (o idee nouă, o pagină nouă) sau de relații mai profunde (cer ajutorul sau recunosc un prieten, care poartă aceiași rană).

Cine sunt artiștii dacă nu persoane care s-au aruncat în rănile proprii sau ale altora pentru a le înțelege și pentru a le purta de grijă? Asemenea lui Etty Hillesum. Am recitit, de curând, câteva rânduri din Jurnalul acestei tinere evreice, moartă în lagărul de la Auschwitz, rânduri în care arată ceea ce încerc și eu să spun: „Și dacă Dumnezeu nu mă va mai ajuta, atunci îl voi ajuta eu pe Dumnezeu”. Nu dă vina pe Dumnezeu, atribuindu-i răul sau tăcerea, care pentru mulți sunt dovada non-existenței, sau a nepăsării, sau a cruzimii sale, ci pleacă tocmai de la neputința lui Dumnezeu pentru a-l găsi. Este acolo unde este ea. Dumnezeu care tace, a spus deja cuvântul său: Tu. Într-adevăr, Hillesum, vorbind despre rolul său de educatoare pentru copii celor deportați, continuă: „Cuvinte precum Dumnezeu și Moarte și Durere și Eternitate trebuie se le uităm din nou. Trebuie să devenim atât de simpli și fără de cuvinte, asemenea grâului care crește și a ploii care cade. Trebuie pur și simplu să fii. Și eu, sunt eu suficient de  matură încât să pot spune cu sinceritate: sper să mă ia și pe mine în lagăr, pentru a le putea fi de ajutor fetelor de șaisprezece ani, care sunt acolo? Pentru a-i asigura pe părinții rămași afară: nu vă faceți griji, eu voi veghea supra copiilor voștri?” 

Ea devine cuvântul lui Dumnezeu. Eternul și finitul se ating și cuvintele se reînnoiesc acolo unde iubirea este adusă în lume, prin carnea noastră: iubirea este aceea care relativizează timpul, îl oprește, tocmai „acolo unde suntem”. Divinul este în neputința, care interpelează și trezește libertatea și creativitatea. Noi putem fi cerul pentru atâtea degete. Cristos ne spune că dacă dăm (sau nu) un pahar cu apă celui care are nevoi, lui îi dăm (sau nu): a da de băut lui Dumnezeu, în cel de lângă noi, asta înseamnă să fii om. Și făcând asta devenim noi eterni, adică capabili să stăm în realitate, fără a fi striviți de ea, ba mai mult, umplând-o de sens și de miracol.

În fața unui elev în criză ce pot inventa? În fața unei crize personale ce pot inventa? Adică, cum aș putea primi și traduce în acțiune iubirea, care poate intra în lume tocmai prin această fractură pe suprafața uniformă a indiferenței? Fiecare rană este o potențială poartă de schimb cu cerul, pentru că iubirea este unica forță capabilă să relativizeze moartea. Asta spune Hillesum în ultimele sale rânduri: „Atunci când sufăr pentru oamenii fără apărare, nu sufăr oare pentru acea parte fără apărare din mine însămi? Am frânt trupul meu, ca și cum ar fi fost pâine, și l-am dat oamenilor. Erau așa de înfometați... Aș vrea să pot deveni balsam pentru multe răni”. Și dacă timpul s-a oprit, citind gândurile ei, este pentru că ea a crezut într-o viață nouă, tocmai acolo unde era, asemenea lui Toma: „De ce nu m-ai făcut poetă, Doamne? Sigur că m-ai făcut poetă, voi aștepta cu răbdare să ajungă la maturitate cuvintele mărturiei pe care trebuie să o dau: că a trăi în lumea Ta este un lucru bun și frumos, în ciuda a tot ceea ce ne facem noi oamenii, unii altora”.

Alessandro d’Avennia Ultimo banco 188. La legge della relatività (profduepuntozero.it)