1. Muntele și perspectiva răsturnată

Isus urcă pe munte, Se așază și Își deschide gura. Nu este un detaliu de cronică, ci o liturghie solemnă. Muntele amintește de Sinai, locul Legii, dar aici atmosfera este diferită: nu există tunete sau amenințări, ci un om care Se așază – gestul celui care are autoritate și învață – și Își privește ucenicii și mulțimile. Privirea Sa se oprește asupra unei umanități rănite, respinse, „blestemate” după criteriile istoriei. Și tocmai asupra acestei umanități, Isus rostește un cuvânt care explodează ca un paradox, aproape ca o provocare sau, dacă ne gândim bine, ca o insultă la adresa logicii comune: „Fericiți”.

 A spune „fericit” cuiva, în limbajul nostru nostru, înseamnă a-i spune: „Ce noroc ai! Te invidiez!”. De obicei spunem asta celui bogat, celui sănătos, celui care are putere, succes și aplauze. Nimeni nu s-ar gândi să meargă la un om disperat, la un sărac care nu ajunge cu banii de la o lună la alta sau la cineva care plânge un doliu și să-i spună: „Ferice de tine, ce noroc!”. Ar fi un sarcasm crud, o batjocură intolerabilă. Și totuși, Isus face exact acest lucru. Nu este un cinic; este Cel care vede realitatea cu ochiul lui Dumnezeu.

 Acest „Fericiți” nu este un imperativ moral („trebuie să fiți săraci”), ci un indicativ, o revelație: „Sunteți fericiți, acum, așa cum sunteți”. Isus spune că fericirea, cea adevărată, cea pe care inima omului o cerșește dintotdeauna, nu se găsește acolo unde o căutăm noi – în a avea, în putere, în a părea – ci se găsește exact acolo de unde noi fugim. Dumnezeu și-a „schimbat domiciliul”. Nu locuiește în palatele celor puternici, ci în mizeria omului. Fericirea nu este o condiție socială, este prezența Cuiva. Sunteți fericiți pentru că Împărăția cerurilor este a voastră, pentru că Dumnezeu S-a apropiat de voi. Este răsturnarea totală a imaginii lui Dumnezeu și a omului: Dumnezeu nu este premiul celor buni și puternici, ci moștenirea celor mici. Isus nu cere să escaladăm muntele pentru a ajunge la Dumnezeu, ci ne descoperă că Dumnezeu a coborât în vale, în câmpia noastră, pentru a Se lăsa găsit de cei care nu au puterea să urce.

 2. Rădăcina tuturor fericirilor: „cei săraci în duh”

Prima fericire, „Fericiți cei săraci în duh”, nu este doar începutul unei liste, este ușa de intrare, rădăcina din care izvorăsc toate celelalte. Dacă nu se înțelege aceasta, celelalte rămân de neînțeles sau devin un moralism insuportabil. Cine este săracul în duh? Nu este neapărat cel care nu are bani în buzunar – deși banul este adesea un anestezic puternic care ne împiedică să ne simțim propriul adevăr – ci este cel care știe că nu este „al său”.

„Duhul”, în limbajul biblic, este respirația, este viața profundă. A fi sărac în duh înseamnă a ști că respirația mea nu mi-o dau singur, că viața mea este un dar primit clipă de clipă. Opusul săracului nu este bogatul, ci orgoliosul, cel care s-a făcut pe sine, „self-made man”. Omul care crede că își este suficient sieși, care planifică, controlează și își posedă propria existență, este un om închis, impermeabil. Este „plin” de sine, și unde este plin de „eu”, nu există spațiu pentru Dumnezeu. Bogatul este cel care nu are nevoie de nimeni; săracul este, structural, nevoie, cerșetorie, deschidere.

Isus declară fericită această stare de lipsă pentru că este singura condiție care ne permite să fim fii. Fiul este, prin definiție, cel care primește totul de la tatăl: viața, numele, moștenirea. A trăi ca săraci în duh înseamnă a renunța la delirul de atotputernicie al celui care vrea să se facă dumnezeu al propriei vieți și a accepta propria condiție de creatură. Este fericirea libertății: nu mai trebuie să apăr o imagine, nu mai trebuie să construiesc turnuri Babel pentru a atinge cerul, nu mai trebuie să mă tem că voi pierde ceva, pentru că știu că totul este dar.

Această sărăcie este golul care atrage plinătatea lui Dumnezeu. Așa cum aerul umple instantaneu un vid, tot așa Harul se precipită acolo unde găsește o inimă eliberată de pretenția de autosuficiență. Astăzi, într-o lume care ne împinge să performăm, să fim învingători și impecabili, acest cuvânt ne eliberează de anxietatea performanței: ferice de tine dacă te accepți fragil, incomplet și nevoiaș, pentru că tocmai acolo te întâlnește Dumnezeu. Sărăcia ta, trecutul tău, rănile și boala ta nu sunt condamnarea ta, este locul îmbrățișării tale cu Tatăl.

 3. Chipurile sărăciei interioare: cei ce plâng, cei blânzi, cei flămânzi

Dacă sărăcia în duh este rădăcina, fericirile următoare sunt ramurile și roadele acestui copac. Cine se descoperă fiu și nu stăpân al vieții, își schimbă modul de a sta în lume, de a suferi și de a dori.

„Fericiți cei ce plâng”. Pare absurd. Cum poți fi fericit în plâns? Cel întristat despre care vorbește Isus nu este depresivul care se închide în victimizare, ci este omul care nu și-a corupt inima cu idoli de consolare. „Bogatul” (în sens existențial), când suferă, caută imediat căi de scăpare: distracții, plăceri, putere, vinovați pe care să-și verse mânia. Încearcă să „astupe” gaura durerii. Săracul, în schimb, stă în durere fără apărare. Întristarea este reacția sănătoasă a celui care vede că lucrurile nu merg cum ar trebui, că există răul, că există moartea, și nu se resemnează, nici nu se droghează cu iluzii. Ferice de el, pentru că „va fi mângâiat”. Nu o consolare psihologică, ci însăși mângâierea lui Dumnezeu, Mângâietorul. Doar cine are curajul de a-și plânge propriul adevăr se poate lăsa șters de lacrimi de către Dumnezeu. Cine nu plânge niciodată, cine este mereu „tare”, rămâne singur cu duritatea sa.

„Fericiți cei blânzi”. Blândețea nu este slăbiciune sau lipsă de caracter. Blândul este cel care, avându-L pe Dumnezeu ca moștenire, nu are nevoie să cucerească pământul prin violență. Lumea ne spune: „Impunet-te, dă din coate, urlă, ia-ți spațiul”. Isus spune: „Fericit cel care nu posedă nimic și nu vrea să posede pe nimeni”. Cel blând a renunțat la logica dominării și a posesiei. Nu ocupă spații, ci le deschide. Și, în mod paradoxal, „ei vor moșteni pământul”. Cine vrea să posede pământul cu forța, la sfârșit posedă doar un metru pătrat de cimitir; cine, în schimb, trăiește blândețea, se bucură de tot universul pentru că îl privește ca pe un dar al Tatălui și nu ca pe o pradă de sfâșiat. Pământul aparține celui care îl iubește și îl respectă, nu celui care îl exploatează.

„Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate”. Nu dreptatea tribunalelor umane, care adesea este doar răzbunare legalizată, ci Dreptatea lui Dumnezeu, care este voința Sa de mântuire și de bine pentru fiecare om. Săracul știe că nu este drept prin el însuși, știe că dreptatea sa este ca o haină murdară. De aceea dorește dreptatea lui Dumnezeu așa cum dorește pâinea și apa. Nu se mulțumește cu mediocritatea, nu spune „sunt bine așa”, ci are o foame de nepotolit de a vedea fața lui Dumnezeu și dragostea Sa domnind în lume. Cine este sătul de sine nu mai caută nimic; cine este flămând de Dumnezeu va fi săturat de Însuși Dumnezeu.

 4. Roadele sărăciei interioare: milostivire, curăție, pace și persecuție

Drumul fericirilor culminează în expresia chipului însuși al lui Isus. Omul nou, născut din sărăcia în duh, devine transparența Tatălui în lume.

„Fericiți cei milostivi”. Milostivirea nu este un sentiment vag de milă, ci înseamnă a avea aceeași inimă ca ale lui Dumnezeu. Cine s-a descoperit iertat și iubit gratuit în mizeria sa, nu poate decât să devină canal al aceleiași milostiviri pentru ceilalți. Dacă eu cred că sunt drept și bun, îl voi judeca aspru pe cel care greșește. Dar dacă știu că fiecare respirație a mea este iertată de Dumnezeu, cum pot să nu-l iert pe fratele meu? Milostivirea este singura reacție logică a celui care a experimentat propria sărăcie iubită. Iar promisiunea este circulară: „vor afla milostivire”. Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult; cu cât îți deschizi mai mult inima către ceilalți, cu atât Dumnezeu o umple.

„Fericiți cei cu inima curată”. Inima, în Biblie, este centrul deciziei și al inteligenței. Curat nu înseamnă aseptic sau imaculat în sens moralist, ci înseamnă „neamestecat”. O inimă curată este o inimă simplă, unificată, nu duplicitară. Este ochiul limpede care nu are scopuri ascunse, care nu-l instrumentează pe celălalt pentru propriile interese. Ferice de cine are această privire transparentă, pentru că „Îl va vedea pe Dumnezeu”. Cine are inima murdară de egoism vede peste tot dușmani, concurenți sau obiecte de folosit; își proiectează murdăria asupra lumii. Cel cu inima curată Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni: Îl vede în sărac, Îl vede în creație, Îl vede chiar și în istoria dureroasă. Are capacitatea de a zări prezența Domnului în fiecare fragment de realitate.

„Fericiți făcătorii de pace”: Nu pur și simplu cei pașnici (care stau liniștiți), ci „făptuitorii” de pace. Aceia care intervin activ în conflict pentru a reconcilia, plătind personal pentru aceasta. Pacea evreiască (Shalom) înseamnă plinătatea vieții și bunăstarea relațională. Fiii lui Dumnezeu: În lumea semitică, fiul este cel care acționează la fel ca tatăl. Deoarece Dumnezeu este „Dumnezeul păcii” care reconciliază lumea cu Sine, cel care face pace își arată asemănarea familială cu Tatăl ceresc.

 În cele din urmă, „Fericiți cei persecutați”. Aceasta este verificarea, sigiliul autenticității. Dacă trăiești după această logică – sărac, blând, milostiv, curat, pacificator – devii insuportabil pentru lume. Lumea este structurată pe logica opusă: putere, bani, violență, aparență. Cine trăiește fericirile este o denunțare vie, este un fir de nisip în angrenajul puterii. De aceea va fi persecutat. Nu din întâmplare, ci „din cauza Mea”, spune Isus. Persecuția este garanția că ne asemănăm cu El. Dacă toți ne aplaudă, dacă ne înțelegem bine cu logica lumească, trebuie să ne îngrijorăm: poate ne-am pierdut gustul sării.

Dar tocmai aici, în refuzul lumii, explodează bucuria cea mai mare: „Bucurați-vă și veseliți-vă”. Nu o bucurie masochistă, ci bucuria pascală de a ști că ești cu Isus, că participi la destinul Său. Crucea nu este un accident de parcurs, este consecința firească a unei vieți cheltuite în iubire într-o lume bolnavă de egoism. Dar această cruce este poarta Învierii. Isus continuă astăzi să repete: nu vă fie frică să fiți diferiți, nu vă temeți să păreți perdanți. Viața voastră, aparent învinsă, este sămânța lumii noi.

(Adaptare după comentariul Pr. Silvano Fausti, „Una comunità legge il Vangelo di Matteo”)