Se spune că doi copilași gemeni, frați de sânge și de suflet, creșteau lent și blând în pântecele mamei lor. Lumea lor era mică și caldă, ritmată de bătaia unei inimi pe care o simțeau dar nu o vedeau. Într-o zi, cel mai curios dintre ei rupse liniștea:

•  •  •
 — Tu crezi că există viață după naștere?
Celălalt tăcu o clipă, apoi răspunse liniștit:
 — Desigur că da. După naștere trebuie să urmeze ceva. Cred că tocmai de aceea suntem aici — ca să ne pregătim, să creștem, să devenim destul de puternici pentru ceea ce vine.
 — Ce prostie! râse cel dintâi. După naștere nu urmează absolut nimic. Și, de altfel, cum ar putea arăta o asemenea viață?
 — Nu știu exact, răspunse fratele său cu blândețe. Dar cu siguranță va fi mult mai multă lumină decât aici. Poate vom păși pe propriile noastre picioare. Poate vom mânca cu propria gură. Poate vom avea simțuri pe care acum nici măcar nu ni le putem imagina...
 — Ce ciudat! pufni celălalt. Să umbli? Imposibil. Iar să mănânci cu gura — e de-a dreptul caraghios! Noi ne hrănim prin cordonul ombilical, așa a fost mereu. Se opri o clipă, apoi adăugă: Dar uite ce-ți spun eu: putem exclude din start viața de după naștere, pentru că deja acum cordonul ombilical este prea scurt. Cum am putea supraviețui fără el?
 — Ba da, insistă fratele său, cu siguranță va fi ceva. Doar că totul va fi altfel decât ne-am obișnuit noi aici. Altfel, dar nu mai puțin adevărat.
Se lăsă o tăcere.
 — De acolo nu s-a întors nimeni niciodată! spuse cel dintâi, cu un glas trist. Odată cu nașterea, totul se termină, pur și simplu. S-a zis cu noi. De altfel, ce este viața asta a noastră? O permanentă înghesuială, într-un întuneric adânc...
 — Nu știu exact cum va fi, recunoscu celălalt cu sinceritate. Dar știu un lucru: o vom găsi pe Mama. O vom vedea, în sfârșit. Iar ea va avea grijă de noi.
 — Pe Mama?! Cel dintâi era uimit. Tu crezi în Mama? Dar unde ar putea ea să fie? Arată-mi-o! Eu nu văd nicio mamă nicăieri!
 — Dar este pretutindeni, șopti fratele său. Este oriunde, peste tot în jurul nostru. Noi trăim în ea și prin ea. Ne înconjoară, ne ține, ne hrănește. Fără ea, noi nici măcar n-am exista.
 — Nu cred! protestă celălalt. N-am văzut-o niciodată, deci e cât se poate de limpede că nu există!
Fratele său zâmbi în tăcere. Apoi, după o clipă, spuse cu o voce liniștită, plină de pace:
 — Uneori, când totul e liniște... o auzi cum cântă. Sau simți cum mângâie lumea din jurul nostru. Ai simțit asta vreodată?
Celălalt nu răspunse.
 — Știi... continuă fratele său, aproape în șoaptă: eu cred că viața adevărată abia de-acum ne așteaptă.
•  •  •

„Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” (1 Cor. 13, 12)